C. P. A. – Alexandru-Eusebiu Ciobanu

Eli Gîlcescu, prin amabilitatea căreia am primit acest grupaj de poezii, îmi reamintește datele esențiale privind prezența lui Alexandru-Eusebiu Ciobanu în Cerc: „Alexandru-Mihail-Eusebiu Ciobanu (născut la 10 iunie 2002 la Focșani), scrie poezii de la vârsta de 14 ani. A publicat prima poezie „Dincolo de sfârșit” în „Ziarul de Vrancea”, în anul 2017.  Când a apărut în Cercul Poeților Apăruți a atras multe aprecieri.  Dacă în Noiembrie 2019 a apărut cu „un poem mai lung (Succubus), destul de „sexos” al tînărului poet de 17 ani, elev la Liceul Pedagogic din Focșani, pe care l-am afișat aici săptămîna trecută. Acum, voi posta un poem scurt, ca să vedem cum se descurcă poetul – și se descurcă! – și cu arta conciziei… Decembrie 2019 (Inexistență)” . În Ianuarie 2020 (Fără titlu), Julien Caragea apreciază prospețimea timbrului…, fără grimasă, pe zone desuet-maladive (estetizatele „flori al răului”), care ne-am bucura mult să-l țină și după ce vârsta va trece… Îi apar poezii și în Februarie 2020 (Fără titlu), Martie 2020 (Fără titlu). În Mai 2020 înființează Solitudinea. Revista tineretului literar, al cărui redactor șef este. Îi apare în Iulie 2020 poemul Carne putrezită, iar în Septembrie 2020 un interviu poetei Veronica Balaj pentru Radio M – XCloud din Timișoara. În Ianuarie 2022 „a revenit schimbat. Și fizic, chipul adolescentin a căpătat semnele maturizării, dar și poetic – poemele sînt mai lungi, mai sigure în frazare, mai problematizante, mai în răspăr cu marile teme…” cu Poemul la miez de noapte.”

Ultima postare este prin urmare de acum mai bine de doi ani. La un moment dat, l-am întîlnit pe autor la Iași, venise la studii la Seminarul Teologic, ne-am văzut la cîteva lansări de carte… apoi n-am mai dat ochii unul cu celălalt. Nu știu dacă mai este în Iași sau a plecat în altă parte. Public cîteva poeme noi.

***

Fericirea mea e un câine turbat,

aseară mi-a umblat prin gânduri 

și acolo a rămas până dimineață,

până-n dimineața zilei de Paști.

Nici astăzi nu mă lasă,

pentru că mă iubește întâia oară după Hristos.

Câine, rupi bucăți din sinapsele mele 

îmi exciți hipotalamusul și mă îndrumi spre poftele pământului,

atât de fraged și verde

(„verde crud, verde crud”).

E tot ce ne lasă inima goala și ochii împușcați. 

***

Fiecare ființă îmi spune despre tine 

și nu mă minte când lacrimile tale 

costă cât fărâmiturile pâinii mele, 

cât mușchii mei lucrați un an la sală. 

Bucuria se îndoapă în existența ochilor, 

acei ochi ca niște covrigi necopți pe interior, 

năvălesc în micile noastre creiere de hârtie 

și ne întrebă și azi:

„oare nu e târziu pentru mâine?” 

Aer

Nimic nu are aer,

totul e o trudă contra lui Isus,

contra crucificaților care așteaptă aer.

nu le mai rămâne decât un strigăt,

aer, aer pentru o viață întreagă

în care urci și cobori,

cobori și urci geocentric.

Mihail, ochii tăi negri nu au loc să cuprindă lumea,

ci doar să cucerească privirile celor ce cad în

mâine,

mâinile care mai ieri se rătăceau

în greșelile lui Pilat;

asemenea unui resuscitat ce caută și astăzi o gură din aerul lui Isus

și nu-i găsește decât sarcofagul gol

în care o lume caută umiliți în amonte.

Poem la miez de noapte

Doamne, nu-i vina mea

că te-ai născut din mâinile ucigașului Nero.

eu sunt mic, iar ca să fiu mare

îmi trebuie barba ta;

și totuși sunt acel ceva care te rupe de realitate,

te aruncă într-un vid.

Între noi prostii și Iuda nu e niciun drum de ales.

Drumul celor sinucigași pătrund în purgatoarele tunuri,

pătrund în sufletul nevinovat al Siberiei.

Doamne, nu e vina mea că te-am părăsit azi noapte,

până dimineața mă sugrumau păsările tale de metal;

(„nu ai să le ceri nimic celor ce mor?”)

Și nu uita că sunt mai frumos decât tine,

și decât derbedeii ăia care te înconjoară din înaltul Succubus.