Și tare am vrea să fim oameni

Tu nu-ți dai seama cât mi-e toamnă

eu

ținând în brațe stolurile de ciori

înspre seară

la ceas tăinuit

să vezi prima privire

dăruită de la Domnul

fetele din satul meu

îmi purtau copilăria pe umeri

între visuri

și mă prind în gheare aripi

cu rădăcini în cer

o lună rotundă și roșiatică

e gata să explodeze

în plină secetă de timp

de iubire, de ape

îmbrățișând pământul

spre lumină

și nu uita

aceste gesturi convulsive

ale celor care mor pe un țărm străin

nimeni nu-și aude vocea

în acest gol

într-o asemenea liniște m-aș putea odihni o veșnicie

mă acopăr cu zăpada

din iarna prin care am trecut 

mă îngheață viscolul ce nu-mi este prieten

o plantă gigantică va crește în plină iarnă

spărgând tavanul trecând prin palmele copiilor noștri

mă luminează pașnica ninsoare

și tu să-mi răspunzi râzând...

 

 

o pasăre nouă țâșnește din cap

curg zdrențe din fâșiile de pene

pământ rece plin de roze

m-așteaptă

animale bipede pândesc după colț,

un câine latră, altul urlă a mort

pecetluind ascunsa tomnatica dorință 

cum? când cu mare greutate se ține lumea frumoasă

sufletul se întoarce acasă

doar atunci când moartea este ca o mireasă

în prima zi de libertate

doar tinerii

îmbrățișați în fluturi sărută printre plete câmpul deschis

să-și ostoiască setea cu o lacrimă

 

Eli Gîlcescu

 Zbor de vineri, colaj de versuri