Teo Laurean într-un zbor spre EIKON
O zburare la ceri
Pe când te trezești din somnul
Ce te-a adormit, dormire,
Ai să vezi prima privire
Dăruită de la Domnul!
Îți dai trupul la o parte,
Ca pe-o plapumă de piatră,
Sufletul să aibă toată
Libertatea scrisă-n carte!
Mă ridic și eu, de parcă
Voi fi singurul pe lume
Ce vâslește la o barcă
Fără trup, suflet și nume.
Și mă prind în gheare aripi,
Luntrea mea despică ceriul –
Paserile sunt drumarii
Care pietruiesc misterul!
În văzduh, fără de semeni,
Fără toți prin ceri zburând –
Ceriul este un pământ
Zburător din vreme-n vreme!
Mă desfăt cu-aripa ființei!
Ehehei, nor și lumină!
Carnea mi-i de duhul plină,
Peste râpa suferinței!
Despărțirea de
Stelu
Dacă vezi într-o ogradă,
Hăt, departe,-n fundul curții,
Mai în dos, să nu se vadă,
Rămășițele căruții,
Să te-oprești, să strigi la poartă,
Numai să n-atingi pociumpul
Care ține ușa spartă
Să nu îți strivească trupul!
Va veni, încet, găzdoiul,
Așa-i mersul, așa-i felul,
Ridicat de pe gunoiul
Calului pe nume Stelu!
Pe ceglăul de căruță
Te îndeamnă să ședeți
Și te-ntreabă – „Mătăluță
Cum de-ai vint?”, zâmbind isteț!
Tu, sfios, uscat ți-i glasul,
Graiul tău a amuțit!
„Moșule, care-a fost pasul,
De cal cum te-ai despărțit?”
Parcă ai tăiat în două
Ceriul de deasupra frunții,
Ochii fulgeră și plouă
Pe catapeteasma curții!
„Mă, cochile, a fost odată
Un cal și-o căruță-n curte.
A făcut-o lăudată
Stelu meu cu stea în frunte!
Lumea însă-și țese torsul
Și mereu pe dos se-ntoarce!
Calul nu-și avea folosul,
N-am avut cu el ce face!
Am chemat plângând geambașii,
L-au luat legat de lese!
De atunci zdreliți mi-s pașii
Și-n genunchi pe lângă iesle!
Despre cruda despărțire
Numai irima mea știe –
E-un piron de răstignire,
N-o să ți-l împlânt și ție.
Dimineață, până-n seară,
Noapte scursă-n zorii zilei,
Carnea, ochii-mi lăcrămează,
Chiar și umbra mea, cochile!
De rămâi aici sub lună
Și privești la Carul Mare,
Vezi cum Stelu meu adună
Toate iepele stelare
Și le-aleargă prin ogradă,
Ehehei, bolundă viață,
Doar o dată să-și mai vadă
Ieslea lui fără verdeață!”
Astfel, stai fecior cuminte,
Cu bătrânul pe ceglău,
Stelu îți aduce-aminte
De cer și de Dumnezău!
Glossar:
pociump =țăruș
ceglău = rudă de lemn care leagă lateralele
carului
Iubirea în
vremea fără de iubire
Acum tu ai trecut de marginile vederii,
Prin retină te-ai strecurat
Ca printr-o gheară de trandafir.
Dumnezeu a obosit,
Dumnezeul meu stă pe butuc
Lângă o căpățână retezată!
Acum tace Dumnezeu
Cu mâinile crucificate pe genunchi!
Tu te apropii cu orbirea luminii –
Numai noaptea mea te poate vedea
Cum te strecori printre pintenii rozelor!
Acum Dumnezeu ne despică pustieșagul
Și, cum prin tăierea Mării Roșii,
Pe tine te văd eu, cu trandafirul retezat
Trecând pajiștea cu crinii!
Acum Dumnezeu e din nou Cuvântul –
Acum Domnul Nostru Dumnezeu!
Din
Înțelepciunile Sfântului Teo Croșetatul
Cu mânurile mele dezlegate de arjinți,
Cu ale mele dește răsfirate
Prin al tău păr despletit pestre soare și
lună,
Cu însumi mine
Prin Sinele, și numai al tău din al tău,
respirând –
Așa scrie în Sfânta Sfintelor Scriptură
La pagina jertfelnicelor, în capitolul
primordialelor!
Atunci copistul slovelor
E biciuit de ultimul prooroc de evanghelii!
Așadar, eu, smintitul încornorat al
cuvântului,
Cu umbra țipătului
Te înfășez în luntrea sângelui albastru,
Cu a mea urmă de umblet rătăcitor,
Pe tine, tu, cea care mă aștepți
Pe prispa risipirii,
Croșetând vesta cu zalele sacrificiului,
Să vin eu să mă poți străpunge
Cu arcușul vergelei care
Înnoadă țesătura...
Alină
Pe raza ochiului tău stâng
Mă sui la ceriuri să mă plâng,
Pe raza ochiului cel drept
Cobor la tine să mă cert
Că nu te țin de-ajuns la piept,
Cât o privire de-nțelept!
Pe gură, dară, te ating,
Să râdă ochiul tău cel stâng,
Și dreptul ochi frumos al tău,
Să-l văd în el pe Dumnezău!
Asvârlire pe fereastră
Al tău chip chipul tău cel al tău chip
Prin fereastră afumată
Dâra tălpilor care se pierd
Pe ghețușul cărării
Unde se apropie zariștea
Umbra retează gratiile
Cu umezeala cuștii –
Temnița e înghesuită de ghearele sinelui
Și fără oglindă
Sinea nu-și mai poate cuprinde
Cărnurile cu funinginea ninsorii
Prin tine
Cea de pe urmare
Unică Regină din Saba
Mi se scură subțirea mea carne
Prin ochii prin ochii tăi prin ochi
Singura fereastră
Înspre odaia oprită
Mă asvârl pe termopan
Regină cu geam uman!
La birtul
turmentat
Ceteraș cu coardele uscate,
Blendără pe tine haina morții,
Treci arcuș prin irimi disperate –
Ești mai trist decât suntem cu toții.
Pune-mi cetera pe pleazna limbii,
Trec prin corzi vlăstare cu durere –
Pe acestea le frământă scribii
În uitate cronici cu mistere.
Ce să-ți dăruiesc să-mi cânți din strună,
Și pe mine-s haine flendărite!
Îți dau taina sângelui arvună
Și irima plină de ispite!
Suspin de înger
Cu răcoarea irimii
Carnea poate asurzi
Iarba cu stea în pântece
Mâna cu venele tăiate
Incendiază codrii singurătății
Prin care
Palmele noduroase oferă
Pâine și fântâni
Iubirea este o vârtelniță
O morișcă strunită
De un mut și orb călău
Care simte cum pe-o dungă
Se lasă iarba cuvântului
Doină de pe
ceglăul muierii
Ehei, șoldu tău, rotundul,
Ehei, tu, muiere,
Ehei, cum îndoaie apa prundu,
Ehei, tu muiere!
Ehei, șoldurile, două,
Hei, muiere,
Sfera cosmosului rouă,
Ehei, tu, muiere!
Hei, cum șoldurile-s rugul,
Ehei, tu, muiere,
Între ele-mi ard coșciugul,
Ehehei, muiere!
Ehei, trupul tău mi-i pânza,
Hei, ehei, muiere,
Ehei, mă-nvelește moartea-ntrânsa,
Ehehei, muiere!
Tulai, și mă-nvie cu cenușă,
Ioi și vai, muiere,
Ehei, irima ta jucăușă,
Ah, oh, uh, eh, ehei, ehehei,
Muiere, tu, aceea!
Îngenunchere
Mi-a rămas trupul pe cruce.
Crucea-mi târâie pe jos
Sufletul meu păcătos,
Ce nu vrea la cer să urce!
Suie trupul cer noros,
Ceriul nu vrea să-l ridice –
Vremurile-s venetice,
Nici eu nu sunt mai prejos!
Cineva să îmi aplice,
Din prăsele pân-la os,
Brișca Iudei, care zice
Că sunt jertfă cu folos.
Nu-s eu crucea cu jertfirea,
Comentarii
Trimiteți un comentariu