Mugurel Pușcaș într-un zbor spre EIKON

Vatra părintească

 

Mă-ntorc la vatra părintească,

Nu mă așteaptă nime-n prag,

Cei dragi sunt „detașați” departe

La Dumnezeu, pe alt meleag.

 

Pășesc pe vechea ulicioară

Înconjurat de umbre vechi,

Se plimbă Cel de Sus prin mine,

Împărățind stele-perechi.

 

Turla bisericii-n depărtare,

Presară-n cuget har ceresc,

Dascălii mei din vechea școală

Cu pașii de slove mă-nsoțesc.

 

Chiot de fete, jos în luncă,

Sub Bursucău, pe Hora-n vii,

Maci roșii-mi sângerează-n tâmple,

Săruturi dragi de păpădii.

 

Mă cheamă Mureșul prealinul,

Curgând alene, drag și sfânt,

Să-mi îmbăiez copilăria,

Cărări de soare, brazi, pământ.

 

Bunii mei dragi m-așteaptă-n poartă,

Cu iz de basm și busuioc,

Au viscol și nepoți în plete,

Așteaptă veșnici alt soroc.

 

Îl văd pe tata prin grădină

Împovărat de griji și rând,

Pe mama străjuind lumină,

Culcându-se cu mine-n gând.

 

Ciotârna casei e căzută

Iar locu-mi pare-așa pustiu,

Mă-ntorc să reclădesc trecutul

Acum, cât nu e prea târziu.

 

Adie iz din alte vremuri,

De mere dulci și nepătruns,

Stau lucruri bătrânești în casă,

Așteaptă blânde un răspuns.

 

Fără odihnă sau zăbavă

Voi reclădi pridvorul vechi,

Meticulos, fără de grabă,

Învăț de meșteșug străvechi.

 

M-așteaptă coasa roasă-n șură,

Iarba-n ogradă-i până-n brâu,

Lipsit de griji și cu măsură,

Voi umple corlița cu grâu.

 

La ceas de taină după muncă,

Ca bunii mei voi hodini,

Un cor melodios de greieri

M-a încânta spre zori de zi.

 

Cândva, pleca-voi mai departe,

La rându-mi detașat și eu

Mă-ntorc la vatra părintească

Pășind sfios. Cu Dumnezeu.

 

Frumoasa sihastră

 

Mi-e dor de frumoasa sihastră

Cu râsul șuvoi, cristalin,

Ochi verzi, profunzime măiastră,

Icoanei din ea să mă-nchin.

 

Mi-e dor de o toamnă-arămie

Cu must și miros de gutui,

De-a frunzelor grea simfonie,

De trupul tău dulce-amărui.

 

Mi-e dor de un ceai înspre seară

La ceas tăinuit, de taifas,

Sorbit la un fum de țigară,

De clipe de-alint și popas.

 

Mi-e dor de duminica noastră

Trăirea din noi e dar sfânt,

Să fim ca o floare în glastră:

Tu ramul, eu rodnic pământ.

 

Femeie, lucrare cerească,

Mi-ești soare sub ploi, vânt sau ger,

A inimii mele fereastră,

În vremuri cu iz efemer.

 

În lumea haină, precară,

Iubirile trec fumegând,

Etern îți voi fi primăvară,

În trup, în visare, în gând.

 

Anticariatul inimii

 

Mi-e dor de tine ca de-o carte veche

Pe care-am lecturat-o în alt timp,

S-o recitesc duios și pe-ndelete.

Știu, a trecut dualul anotimp!

 

Mi-e dor de tine ca de-o carte bună

Pe care-am răsfoit-o pe ascuns,

Călcând boemi a Raiului cutumă,

Iubindu-ne pe-al vieții drum abstrus.

 

Mi-e dor de tine ca de-o carte vie,

Ne-am buchisit ardent și libertin,

Fost-a amorul taină și protie,

Dar pământesc, al inimii festin.

 

În pagini perimate, măiestrite,

Stau rânduri stivuite, desuet,

Reînviind trăirile-mpietrite

Cu-al amintirilor divin sonet.

 

Te-aș lectura din nou, dulce minune!

E librăria-nchisă, raftu-i gol!

Iar anticarul a plecat în lume,

La poarta vremii pus-a greu zăvor.

 

Cină la castel

Ești invitata mea în astă seară

La cină, la un desuet banchet,

Drumul e lung, vagi lumânări de ceară

Veghează calea luminând discret.

 

Ți-am pregătit o rochie regală

Din frunze mii, din stele colier,

Grăbește-te, caleașca e la scară,

Doi inorogi ne-or duce la castel.

 

Porți ferecate s-or deschide tainic,

Păși-vom pe covorul fermecat,

Un majordom semeț, un june crainic,

Va anunța sosirea la palat.

 

Valetul ne așteaptă, masa-i pusă,

Domol va umple cupele cu vin,

Ne va-ncânta c-o muzică abstrusă,

Un menestrel bătrân la clavecin.

 

Ne-om înfrupta din plin cu trufandale,

Te voi privi cu jinduri pe ascuns,

Gustând delicatețuri nobiliare,

Protagoniști ai unui timp apus.

 

Valsuri zglobii pe-acorduri ca-n poveste,

Vom dănțui în noapte până-n zori,

Aripi târzii de inorog ne-or crește,

Te voi purta în brațe printre nori.

 

Jos, în iatac, focu-n cămin mocnește.

Pe blănuri moi ne vom retrage lin,

La răsărit, în sihăstrii rupestre,

Vom degusta al trupurilor vin.

 

Rămâne-vom ca oaspeți pe vecie,

Departe de al lumii viu tumult,

(O dulce și vetustă feerie...)

Doi pelerini în vremuri de demult.

 

Cheia

 

Miroase a ploaie,

A dor, a femeie,

Sub norii văratici

Eu caut o cheie.

 

O cheie aparte,

Măiastră și rară,

O strună ce cântă

Pe orice chitară.

 

Sub stropii boemi

Cu alint de gutuie,

Vreau cheia ce merge

Sub sân de duduie.

 

Femeia-i un lacăt

Cu jinduri ascunse,

A sale mici piese

Cu dragoste-s unse.

 

Femeia e-un lacăt

Cu piesele dense,

Prin jar, pasiune,

Lin, trebuie drese.

 

Iar stropii valsează

Preluându-mi ideea.

Tu cauți degeaba,

Ea, însăși, e cheia.

 

Când Eva-i, din fire,

Complexă mireasmă,

Un simplu șperaclu?

E ludă fantasmă.

 

Femeia e lacăt

Și cheie, deodată,

Depinde de meșter,

De-i desferecată.

 

Femeie

 

Ce ești, femeie? Totu-mi ești!

Patimă, vis și mângâiere.

Cu mers celest, pe căi lumești,

Pășești prin gândurile mele.

 

Ai chip frumos și obosit

De-atâtea adieri de gheață,

Ești dulce înger la zenit,

Rătăcitor pe căi de viață.

 

Ochii ți-s verzi și visători,

Privirea ta-i lumină dulce,

Te-aș ridica de subțiori,

Spre zări cu tine-n zbor m-aș duce.

 

Te-aș invita la o cafea

La ceas târziu, în miez de noapte,

Cu glasul fin de catifea,

Auzul să-mi dezmierzi cu șoapte.

 

Să-ți rezemi capul pe-ndelete

La pieptul meu, pentru odihnă,

Eu să te mângâi lin pe plete,

Să te veghez blajin, în tihnă.

 

Să-mi fii apoi ce nu îmi ești!

Ca vinul bun să-mi curgi prin vene!

Să te alint, să mă iubești,

Acum și-n clipele eterne.

 

Ascultă-ți inima cum bate

La unison cu-a mea simțire,

Nu-i amăgire… Ce se zbate

E dor, e tainică trăire.

 

Să-ți fiu, ce nu ți-am fost, femeie!

Trup, suflet, aripă, ursită,

Un tot! A nemuririi cheie

Pentru-o iubire nesfârșită.

 

Simfonia frunzelor arămii

 

E toamnă-n Univers, e-atâta toamnă,

Copacii se dezleagă de amor,

Îmbătrânesc, mor frunzele-n livadă,

Natura e vândută la obor.

 

Din cupe mari se bea în seară mustul,

Stelele blând se-ntorc în matca lor,

Albinele roiesc înspre adâncuri,

Surd, vechile răceli din oase dor.

 

Se pierd la orizont aripi celeste,

Decoruri arămii pe ram și-alei,

Păsări de foc cu triluri vii, măiestre,

Vor reveni la semn de ghiocei.

 

Roua se-așază tainic peste miriști,

Un greier mic se roagă de mălai,

La mine-n suflet duduie iar soba.

Veniți, voi greieri mici și fără trai!

 

Viori își tânguiesc în asfințituri,

Romanțe gri pe străzile pustii,

Văratice iubiri se pierd în noapte,

Se vor întoarce castanii spre zi.

 

Trec crizanteme dulci peste limanuri,

Al inimilor delicat pastel

Se primenește-n ruginiul toamnei,

Lin, versul se prelinge din penel.

 

Bobul de nisip

Risipește, Doamne, rouă,

Stropi divini peste păcate,

Ochi celești să privegheze,

Drumul spre eternitate.

 

Rourește, Doamne, visul

Jăruit de ne-nțelesuri,

Luminează-mi rătăcirea

În clepsidra fără sensuri.

 

Visuiește, Doamne, dorul

Pe dulci aripi, heruvime,

Păsuiește-n cer lumescul,

Fă-mă har, sunt cel ce vine.

 

Doruiește, Doamne, drumul,

Pe poteci de jind și cânt,

Trup de foc, pe maci în floare,

Fie-mi taină pe Pământ.

 

Drumețește, Doamne, frunze,

Fă din mine călător

În decor cu tandre muze,

Pe verzi pajiști cu amor.

 

Înfrunzește-mi, Doamne, pasul

Cu vernale, vii trăiri,

Fă din toamnă, primăvară,

Ești Iubire. Eu, iubiri.

 

Păsuiește, Doamne, clipa

Cu bob mare, de nisip,

Prins la mijloc de clepsidră,

Blând, oprește-mă în timp.

 

Călătorul

 

Mă-nvăluie trecutul cu umbre de lumină,

Îl simt pe Cel ce Vine din neguri spre-nceput,

Îngemănarea clipei cu-a spațiului dospire,

Creează universuri sau le îngroapă-n lut.

 

Lumina ce străbate din zori spre asfințituri

Călătorește pașnic din vremi spre nicăieri,

Nu are opintire sau clipe de odihnă,

Constantă și divină, în ierni sau calde veri.

 

Simt, undeva, departe, atomul se sfărâmă,

Se încovoaie timpul, materia e vis,

Pășesc spre nemurire în propria-mi neființă,

Structuri atemporale de amalgam încins.

 

Cosmogonia minții nu-i pură întâmplare,

În noi sunt universuri, lumini sau umbre reci,

Iubiri incandescente, resentimente, ură?

Doar amăgiri perene în temporale teci.

 

Religii, științe, dogme pășesc pe-aceeași Cale,

Ființă sau neființă, paliativ fictiv!

Când totu-i transformare, în noi, dinspre adâncuri

Vom retrăi ce nu e placidul relativ!

 

Îl simt pe Cel ce Vine. A fost dintodeauna!

Mă mângâie, mă-ndrumă cu aripi largi spre zbor,

E Demiurgul – Faur al vieții și nevieții –

Lumină din Lumină! El, veșnic Călător.

 

Seara de Crăciun

 

E seara de Crăciun sacră magie,

Dumnezeiescul vine pe Pământ,

Draga mea dragă, hai în pribegie

Călătorind prin vremi ce nu mai sunt.

 

Zbura-vom lin pe creste de lumină,

Pe șei de inorogi dinspre Apus,

În Betleem vom poposi de mână

La ieslea sfântă-a Pruncului Isus.

 

Ne-om închina smerit în rugăciune,

Micul Păstor va gânguri prealin,

Vom reveni prin timp cu Cele Bune,

Doi pelerini la sacrosant festin.

 

Vom poposi în ierni de odinioară

Cu fulgi în păr pe dalb covor de nea,

Pe recile poteci, în prag de seară,

Ne va călăuzi tainic o Stea.

 

Vom colinda pe ulițe troienite

În satul de demult cu oameni dragi,

Troițe vechi din suflete cernite,

Vor reînverzi din nou la semn de magi.

 

E seara de Crăciun! E armonie!

Ochii tăi verzi sunt raze de Cristos,

Trăirea noastră tandră bucurie,

Dar din Iubirea Lui, celest prinos.