Mihai Amaradia într-un Zbor de vineri

  despre nesupunere, plajă și copii cu năvod

 

… copiii credeau despre cuvintele mele simple

că spuse de mine sună frumos, ziua era luminoasă,

caldă, plăcută, încât nimeni nu putea alege ziua aceea

să poată muri, eu stăteam pe un scaun tapițat

cu picioarele îngropate în nisip, pus în carantină,

gratiile erau fabricate din sfori de sus până jos

așa erau gratiile când mă pedepseai tu,

ca să mă răzbune băieții au furat din grădina ta toți pepenii

i-au adus în năvoade și i-au pus în mare la rece,

fetițele îmi spuneau să nu fiu supărat, pe tine erau îmbufnate,

degeaba le spuneam ca sunt pus de o Cătălină

o săptămână în carantină pentru că am greșit,

la cherhana, pescarii au adus un pește mare, mitic,

plin de icre scumpe, vorbeam în șoapte despre el,

asta ne dădea impresia că noi vom dura cât pământul

dacă satul nostru a prins un asemenea pește,

era numai o impresie, dar era plăcut, în difuzoare Bob se întreba,

is this love, is this love, is this love what I’m feeling?

ce bine era de mine, deși nu aveam dezlegare

măcar nu mă întrebam ce se întreba Bob, știam

că peste o săptămână voi avea voie din nou,

îmi pusesem în minte chiar să intru în recuperări,

acum aștept, privesc printre gratiile ei bătute de vânt.

 

din cea de-a 36-a vară a lui mihai

 

… socotise de la sine putere

să trezească lunca la ora cinci

dimineața când soarele era îngăduitor,

călcase o cămașă albă

să poată fi ușor confundat cu un velier,

mai gândea că unul dintre îngerii

din partea apropiată omului va duce

o îmbrățișare lunguiață în Tarragona,

a lui pentru ea, atâta lucru, cumpărase material

să fabrice el rochie galbenă doldora de flori,

nu purta invidie de fel, numai că ce era al lui

al lui era, dacă aveai apucături ale nefirescului

nu puteai să te apropii, pentru că

era îndrăgit încă din copilărie de vrăbii

de furnici, de ape, socotise de la sine putere

să o drăgostească pe ea pentru că,

asta nu v-am spus, el e ireal de norocos.

 

modul imperativ al lui Bruno Alves către donzela Elisea

 

... nu face asta,

mai bine să îți păstrezi starea ta de cool rolling cigaretts,

niciodată plânsă, nici devorându-i pe alții,

nu mă pune să construiesc o alta

din răchită, papură și pene de păsări mici

pentru că asta voi face dacă rochia ta va refuza să râdă la mine,

vezi tu bărbatul muncește să construiască o casă,

femeia muncește să o țină curată, la fel ca și în dragoste,

nu face asta, te vor arăta cu degetul arătător,

și eu voi construi o alta din nori roz,

din găleata de tablă a fântânii,

din cojile roșii ale ouălor de Paști,

să îți pară rău apoi asta chiar ar fi păcat,

eu mereu în viață mă orientam să nu mă pierd

după turlele bisericilor, chipul și glasul tău

voi putea face alta să știi, din mure,

din alintările unei fete mici, din condens

nu poate la fel de frumoasă dar ea nu va face niciodată asta,

eu mereu îți vorbesc frumos chiar și acum,

acum stai tolănită în pielea ta alb-albastră

și gândește-te bine ce vrei

 

asta se va întâmpla

 

... înainte să îți fac rochiță înflorită din numele meu,

să te îmbraci râzând, pentru firea ta luminoasă,

picioarelor clipocind, pieptului,

nu o nocturnă voi compune, nu o sonata,

nu un vals, nu un menuet, nu capriciu,

un marș înălțător cu trompete, corn,

cu tobe, trombon și clinchete multe s-ar potrivi,

să se cânte vara în chioșcurile din parcuri,

să afle lumea cum ești tu ruptă din încăperi îngerești,

scânteie plutitoare îți vei putea spune numele ușor,

O adolescentă umbrită va asculta muzica din chioșc

și își va începe prima ei poezie așa:

„Ea nu mai putea respira, pierdută,

El gândea mereu cum să-i fie în brațe”

apoi va zâmbi, așa s-ar potrivi

lumea să-și potrivească pașii din dragoste

ascultând muzica aceasta din chioșcuri

cu trompete, corn, trombon, cu tobe

și clinchete multe.

 

puține lucruri

 

... vezi, am același gard, aceeași poartă

ce scârțâie când intră sau iese cineva,

la fel cum știi dorm la fereastră

cu draperia trasă puțin, atât cât

soarele să-mi încălzească fața dimineața,

tot cum știi îmi place soarele peste ape,

prin frunzele mestecenilor, plopilor,

adorm tot cu ceasul la mână, același Pobeda

limbile aurite peste cadranul albastru,

mă liniștesc mult, așa aflu că timpul

nu e numai o noțiune abstractă, țin minte bine

au fost momente când mă iubeai tu,

rochia ta era la mine în șifonier,

o rochie maron cu flori de mușețel mărunte,

cămăși tot în carouri mari port,

numai că acum le cumpăr în culori deschise,

țin bine minte odată mi-ai spus că sunt frumos

apoi m-ai aruncat ușor și am rămas ușor,

am lucrat, am văzut orașe mari cu biserici mari,

poduri, turnuri, vapoare, faruri maritime,

sigur, sunt momente când mă bucur,

soarele acesta al lui octombrie îmi place mult Ana,

și pădurea din spatele casei, gardul, poarta,

în rest văd eu Ana cum fac. 

 

sub asediu

Păziți poetul acestei cetăți sub asediu,

ascundeți-l în clopot

și îmbrăcați-l în hainele noastre cele mai scumpe

să știe lumea cine suntem, sub ropot

el va scrie despre lucrurile noastre mărunte.

Păziți poetul acestei cetăți sub asediu,

el va povesti primăveri și rochițe,

despre cântecele și brațele noastre,

despre nimic de preț, va scrie foițe

în egală măsură, va ști să găsească remediu

Păziți poetul acestei cetăți sub asediu,

cum îl știm istoriei noastre-i va pune fundițe

și credinței noaste flori de câmp în cosițe

el va vorbi lumii în egală măsură

despre cum ne-am iubit, despre ură.

 

ne iubeam

 

... când am întâlnit-o, când a venit în viața mea,

ca un avion portocaliu pe sub cerul albastru, 

în zilele caniculare mă săruta ea de parcă ar fi avut opt ani, 

cu atâta bucurie, îmi punea mereu ceva bani în portofel, 

pentru că spunea că orice bărbat trebuie să aibă bani le el,

îmi amintea când are meci Craiova, 

mereu avea un pachet de Luckyes nedesfăcut pentru mine 

și palmele ei pentru fruntea mea, mai avea obiceiul 

să mă sărute pe umeri din nimic și oriunde, 

fără nicio reținere îmi îmbrățișa rudele de la copil la bătrân, 

o complice perfectă în discuțiile cu prietenii, 

spunea că fericirea ei e așa ușoară ca o castană 

aproape fără greutate, lipicioasă cum era ea

îmi dormea în piele și fără să o întreb

pentru ce toate acestea mi-a zis singură 

că e pentru că sunt cuminte și merit, ne iubeam. 

dolce far niente

 

... să te uiți acum atent la ea,

s-o vezi în familia ei când avea 6 ani,

apoi 11, apoi 15 ani, cu toate nesiguranțele ei,

cuminte și speriată, să vezi fata aceasta

slăbuță cu mâinile firave

încercând să înlăture o pată de pe covor,

lucrând în fabrică la fel ca o vrabie

cu o rapiditate naturală,

râzând la masă în cantină,

ca o bucurie nesperată, s-o pricepi ca pe un dar,

să te uiți atent la ea, să te rogi

să nu i se întâmple niciodată nimic urât,

să fie la fel de grăbită

ca cea mai subțire strună de la vioară,

să îi scrii o poezie pe care ea

într-una dintre dimineți o va visa,

frânturi, nu va ști atunci,

abia mai târziu se va trezi

cu o mulțumire în piept și va afla

că tu acolo în mijlocul continentului...

Acum când nisipul tău

a curs destul în partea de jos

doar stai și privește cum se mișcă o minune

în lumea aceasta

căreia i se citește pe frunte mai mult Nu.

 

rugăciunea lui Gaspar Gaitan

 

... putem recupera acele zile blânde precum duminicile caniculare 

înșiruirea acelor ore, perle egale de un alb molcom, 

acele îmbrățișări cumințite în tolăneala lor, putem redobândi 

acel soare rege bun pe sub care vor râde acei oameni povestitori, 

acolo unde atingerile tale ca spicul de papură, 

unde pielea ta de porțelan Luisa albă, luminată din interior de firea ta, 

putem recâștiga liniștea din ramurile pomilor, sufletul nostru comun 

să bea apă câtă vrea, să nu grăbim secunda de miere, 

să diluăm poezia vieții noastre Luisa, vocea ta ca vântul dogoritor 

printre lanurile înalte de secară, ochii tăi albaștri confecționați 

din cozi de libelula albastră, mereu afirmativi să zâmbească mereu 

ca un ulcior așezat pe-o parte, numele meu mic să adoarmă în buzele tale 

cum adormeam eu copil în mușchiul gras al pădurii de fag, 

putem readuce aici Luisa acea dragoste cât un bob de muștar, 

pe cât de mică pe atât de firească, ca un cântec în livada de portocali 

părul tău blond să îmi odihnească mâinile, putem repara,

cât mai avem timp crăpăturile inimii, reînnoi totul. AMIN.

 

kak i pacemu?

... cum? când cu greutate se ține lumea frumoasă,

când bătrânul rocker cântă răgușit despre dragoste,

când trăim toate formele ei, sora își îngrijește

de fratele risipitor pe patul de spital,

un copil mângâie un animal să nu-i mai fie frică,

un străin cumpără un bilet de autocar altuia

să ajungă acasă, să nu mai doarmă-n parc, în spaime,

de ce toate cântecele de leagăn sunt perfecte?

cum? când iubitul aleargă cu iubita în brațe spre Urgențe,

când Olena lucrează pe linie punându-și mâinile subțiri

printre șuruburi, cabluri, mașinării stranii,

gândindu-se la poarta verde de-acasă, la școală,

când ai cu cine te-nțelege în toate limbile pământului

doar din cinste și din dragoste, cum de-i moartă-n nămol

Irina? femeia cu unghiile roșii,

mame cu copiii în brațe găsite-ntr-un scrum,

cum? când cu mare greutate se ține lumea frumoasă,

cum? și de ce nu pică mort din picioare cel care-i cauza

acestor grozăvii? cum de vântul dimineții văratec

nu-i schimbă-n cap gândurile?