Mihaela Maria Grecu într-un zbor spre EIKON

d o i

 

nu există singurătate

doar secvențe de netimp

în care liniștea

întreruptă

nu-și aude inima dincolo de durere

nu există singurătate

cum nu există moarte

doar secvențe de timp

în care lumina

capătă o altă formă de îmbrățișare

niciodată

despărțindu-te de tine,

Dumnezeu!

 

tranșee

 

luptăm cu măștile pe față

în catedrale, școli, primării,

cu un dușman

posibil, invizibil, periculos

ne târâm prin tranșeele gândurilor demonice

eroi de carton

ne înmuiem în soluții dezinfectante și salvatoare

de moarte de moarte de moarte

nu îngenunchem în lacrimă cu toate rănile

tămăduindu-ne

de nevedere, nepăsare și comoditate,

luptăm

cu burțile pline în fotolii

aliați cu știrile mascate din televizoare,

pasionați, alarmați, exterminați

de cifrele umflate cu vântul ce va bate curând prin buzunare

de frică de frică de frică

lovim cu pumnul în masa goala, cu o inimă goală, cu o privire tot mai goală

de lumina ce-ar trebui să ardă în fiecare casă

unde dragostea e icoana ce ne apără de noi.

 

blanc

 

semințele de lapte din lacrima mamei

încolțesc în lutul învârtoșat

stejari

hrăniți cu apă, umbră și rugăciune

în timpuri

când nemișcarea e cea mai puternică armă

împotriva

rădăcinilor ajunse în locuri mâloase, gândurilor uscate și triste, șerpăriilor,

și zâmbetul

din spatele unei măști

e o vară

destrămată în zboruri de rândunele

înghițite de pisica de gardă

în timpuri

când liniștea atotcuprinzătoare a cerului

traversează

lumea cu un ochi înfipt în piatra din capătul unghiului.

 

viața

 

în cartea întâi

oamenii nasc oameni,

se hrănesc cu mere roșii, dulci și zemoase,

cântă, dansează, muncesc

până ce duminica îmbracă haina altor zile din calendar,

își cultivă inteligența, frumusețea, cunoștințele

despre anatomie, filosofie și gastronomie

iubind

oglinda sau dinlăuntrul oglinzii,

fac planuri

de cumpărături de nuntă de week-end

luptându-se

cu boala, frigul și înfometarea, cu funcțiile, prada și orgoliile,

călătoresc

din guvern în guvern, de acasă la serviciu, de la serviciu la kaufland

murind literă după literă

în cartea a doua

oamenii descoperă Cuvântul

înviați din cenușa desfătării

simt

sângele

ochilor, mâinilor, buzelor,

tot mai luminos

întregindu-se cu alte mădulare

în făpturi apropiate

de ape de frunze de aer

învață

din felul cum lacrimile uscă toate rănile

roșii, dulci și zemoase,

că dragostea suferă, crede, nădăjduiește și rabdă,

la fel cum sufletul

oglindit într-un înger

unde chipurile sunt umbră și abur și nimic

trăiește după fiecare punct

viața.

 

r o t a ț i e

 

soarele

apune

sub drapelul toamnei

dezlânat, înfrigurat și stingher

motanul

toarce cântecul favorit

în care păsări plecate

spre alte tablouri

lasă sunetul aripilor înmugurite

pe cer

soarele apune

încercuind cu numărul

felinarelor, străzilor, oamenilor,

lumea lumea lumea

încercată

de luptele câștigate în(tre) sufletele

a căror dragoste

înalță cea mai puternică redută

împotriva

frigului, virușilor, însingurării,

rotindu-ne cu palmele împreunate

spre altarul de la răsărit.

 

intro

 

taina se dezvăluie doar celui dornic să știe ce se aude

înlăuntru

odihnind simțurile în cifra 7

de prea multă ascultare

a mâhnirii, bolii și întunecimii,

taina taina taina

se arată doar celui încrezător în

nevăzut, neauzit, neatins,

lăuntrul

luminându-l

ne dăruiește

cel mai frumos chip după asemănarea Sa,

sufletul,

pasărea trupului.

 

răsărit

 

în vremuri de molimă

ne retragem

într-o călimară de lacrimă

curgem

cuvinte

nerostite de la naștere

cărări de psalmi

până la sfinți

și dincolo de îngeri

pânza strălucitoare

străpunsă până la sânge

sfințește aripi.

 

năvod

 

lasă-mă să respir

sub masca albastră

să uit cuvintele nespuse între două săruturi

cu gândurile scoase din priză să-mi ascult plămânii curgând

cărare de lacrimi și flori până la luceafăr

unde Dumnezeu e trist

și cioplește o lume pentru oamenii născuți

din frunză de lemn de toacă

lasă-mă să cânt

sub masca albastră

să mă rostogolesc cu luna din pânza înnorată de pescăruși

unde Dumnezeu e trist

și cioplește o lume pentru oamenii născuți

din ochi de năvod de lumină

lasă-mă să fluier

sub masca albastră a sunetului pădurii

să alerg cu tălpile arse

din frică de moarte de trecut

prin iarba grasă de greieri

până la lumea

unde Dumnezeu e fericit și respiră în oameni.

 

înserare

 

eroi

curajoși, jertfelnici și buni

priviți din veșnicie

cum murim lumina din noi

la fiecare răscruce

a sufletului

înstrăinat de Hristos,

printre veacuri, rafale de gloanțe și salve de tun

ascultați

suspinul lacătelor ce se pun

ogoarelor, bisericilor, îmbrățișărilor,

de salvatori ai iubirii

născuți dintr-o inimă

vândută pe trei monede de scrum

eroi eroi eroi

hrăniți cu durere la fiecare strigare

a crucii, grâului și a râului,

ieșiți din mormintele de lumină

ca noi să intrăm

înnoptându-le.

 

tropical

 

așez umbra în podeaua unei biserici

și somnul se vindecă de toate visurile cu aripi tăiate,

înțelenite în ochiul dinlăuntrul zborului,

neputincioase să ridice inima deasupra cerului

de teamă, de teamă

că șerpii strecurați în gândurile ființelor,

(chiar și în gândurile îngerilor)

înghit aerul întreg al dragostei, al liniștii și bucuriei

trezind sufletul nopților

când palme împreunate câte două

lăcrimează, strigă, sângerează,

așteptându-te, alungându-te,

de nicăieri

e atât de caldă Lumina!