Mihaela Aionesei într-un zbor spre EIKON
Mă omoară cu zile
noua versiune a lumii
a facebook-ului
a iubirilor second hand
ridicate la rang de artă.
Închid ochii
improvizez o pânză
să legăn toamna
lăsată în struguri
de blândul Dumnezeu.
Strivesc în dinți o boabă ochioasă
ca o privire de tânără țigancă.
Soarele răsare ca și ieri
direct din umărul
pe care îndelung l-ai sărutat.
Se face duminică în octombrie.
Apele murmură psalmi în fântâni.
Fericirea? Un fluture alergând
pe o șină de cale ferată
spre un tren pe care nu-l
va ajunge din urmă niciodată.
Nu te grăbi
Nu te grăbi să vii...
nu mi-am desăvârșit tristețea
din ochii cerbului am sorbit
înainte să-l atingă glonțul vânătorului
inima lui o simt în mine alergând
ca o potcoavă neastâmpărată de timp,
din ochii păsării prinsă
în colții de lup am băut
urletul lui victorios scutură
pădurea de frunze.
O auzi? S-a mutat într-o gutuie
parfumul ei umple cărările pe unde au umblat urșii
le urmez cum un drumeț rătăcit acul busolei
o ploaie de vară strigă în urma mea
un balon cu iluzii verzi apărut ca din senin
în miez de iarnă mă trece prin urechile iadului
o lună rotundă și roșiatică
e gata să explodeze deasupra noastră
în plină secetă de timp
de iubire de ape
de atâția greieri câți au urcat și au rămas
să cânte stelelor serenade.
Îi auzi? Pentru tine înconjoară o dată
și încă o dată planeta
ca niște orbi care se tem să treacă
neînsoțiți strada
pentru tine o mare duioasă și calmă se odihnește
la țărmul meu de om împăcat cu soarta
pentru tine soarele coboară direct în ceașca
de cafea pe care o sorb în fiecare zi
la aceeași oră exactă
pentru tine gândurile stârnesc
o furtună de fluturi
în fântânile lumii
și n-o pot ascunde.
Nu te grăbi...
Mai am de îmblânzit un tăiș de coasă
și toate lucrurile prin care te respir
înainte să-ți scriu că te aștept
ca pe un domn
să vii.
Octombrie marți
Nu-i nimeni nebun
în ziua de azi
să se mai cațăre pe munți
pentru o floare de colț
când cresc atâtea
buruieni pe margini.
Nu-i nimeni nebun
să țină piept unei furtuni
fie ea și de vară
când atât de ușor poți fi supus
și de o apă de ploaie.
Nu-i nimeni nebun
să bată în ziduri fără porți
să mai și aștepte să vină cineva
să mute soarele din loc în loc
când lumea este o himeră
purtătoare de chei
deschide orice
mai puțin suflete.
Nu, nu-i nimeni nebun
să scormonească în pietre
să caute rotunjimi de astre
printre atâtea strălucitoare
cioburi. La ce bun
o respirație tăiată
o fericire nebună cu moartea
când liber e la atâtea
înălțătoare și fade nimicuri.
Un singur nebun am cunoscut
și acela s-a aruncat în gol
să vadă dacă îl locuiește cineva.
Am crezut atunci
că a stat în loc planeta
să se odihnească
pe un umăr de fluture hoinar
la fel ca sufletul acestei toamne
care fluieră tristeți pe dealuri
și lumea crede că în nebunia ei
îngână psalmii lui David.
Blamata cădere în doi
Octombrie trece prea iute
cu fructele coapte-n calești.
Miroase a vin acrișor și-a ispită.
Miroase a mere de țară domnești.
Pe coapsă-mi nechează iar luna,
fă-ți timp mai des s-o privești.
Mai des lasă-ți să lunece mâna.
Mai des cu-n sărut s-o sfințești.
Pierduți în al nopții așternut
toamnei să-i stingem văpaia.
Cu trupurile desprinse de lut
să umplem de Rai și odaia.
Sfințească-se iadul cu noi
cei care îndurăm fericirea
fără să gustăm pe îndelete
blamata cădere în doi.
Tăceri de octombrie
Tac morile. Mă macină între
ele pietrele. Când pe furiș îți scriu
se destramă în zbor
un plâns de rândunele.
Tac ciutele-n gând. Și eu mă mint.
Mă avânt încă un rând
pe o coajă de pin să mai zăbovesc
într-un trup de fecioară străin
ce încă nu vrea să plece
de tine iubire să se dezlege.
Și tac furtunos ca un râu
într-o albie. Și tac până la os
trecută prin sabie.
Și-n acest necuprins barbar
și duios. Ca o gutuie ard
cu bun miros.
Scrisoare dintr-o miercure albă
Să-mi scrii despre tine, iubite.
Despre grădinile cu trandafiri japonezi
în care ne-am pierdut mințile
asmuțindu-ne unul împotriva altuia
în timp ce din fluierul
osului zdrobit de neputința
de a ne fi mai mult
răzbătea cel mai armonios cântec
împrumutat din Rai
de o pasăre mare și albă
cât umbra acestor zăpezi
ce năvălesc cu toți caii cerului peste mine
și nimeni nu le poate opri.
În acest decor nefiresc
fac slalom printre neîmplinirile zilei
mă străduiesc să respir să te respir
să mă recuperez din aroma
unei primăveri suave
rătăcită la tine în palmă
cu ea mi-ai stins cândva
focul dintr-o rană
și lumea mea a rămas prinsă
într-un ochi de cocor oglindind
o pădure de jad în care mai caut
uneori înțelesuri.
*
E miercuri douăzeci și șapte
an două mii douăzeci și unu
supus celei mai mari nesupuneri planetare
– după cum încearcă să ne lămurească unii –
din coconul de tăcere înfășurat
ca o mască în jurul planetei albastre
mă răzvrătesc și eu ca tot omul de rând
în ciuda tuturor nelegiuirilor
și nelegiuiților sădesc un pom
florile lui ne-or îngropa
într-un aprilie duios și roz
în care nimic nu ne va sta în cale
să ne aparținem măcar
cât o rotație de lacrimă
în jurul unei lumânări aprinse
măcar cât o atingere de înger
după ce sfinții au citit o noapte întreagă
psalmii lui David.
*
Să-mi scrii despre tine, iubite
despre parfumul cu care te dai dimineața
să micșorezi între noi distanța care crește ca o fiară
doar așa aflu și eu cum se îmblânzește tandrețea
într-o miercure albă la sfârșit de ianuarie
când femeile sterpe n-au voie să fie iubite
și nici să iubească.
Insomnii de toamnă
A plouat toată noaptea
ploaia curge ca dintr-un ciur spart
și acum. Frigul mi-a intrat în oase
ca un șarpe obosit de prea mult drum.
A plouat toată noaptea
plouă bezmetic și-acum.
Nu mai știu cine pe cine îngână
cine dă cine ia cine pe cine a prins
în menuetul nocturn.
*
Un suflet am găsit
hoinărind fără somn în pădurea
prea deasă. Să intru
am vrut și să-i rămân
ca o mireasă veșnică-n casă.
A plouat. Plouă nefiresc și acum.
Zorii dau peste lume năvală
nimeni nu știe toamna aceasta
a cui? Nimeni nu știe
zbaterea asta ce înseamnă.
Eu am rămas cu mâinile căzute
în poală. Tu încă mai cauți
printre atâtea picături un semn
fără să știi îți număr bătăile care
îmi fac loc să intru la tine în piept.
*
Închide mamă fereastra!
Am găsit un suflet alb
din care nu vreau să mai plec.
Închide mamă fereastra!
se face de gheață cărarea
pe unde încă nu vreau să trec.
*
A plouat. Plouă nebunesc și acum.
Trece o coasă pe stradă
ispitind un alt om
un alt drum.
Cum să trec? Unde să fug?
Lasă-mă să-ți stau de veghe sub coastă
măcar pentru o taină
măcar pentru o toamnă
și-apoi împăcată
am să plec.
Lacrima ca o lebădă pe triste ape
Nedestăinuită lacrima se desprinde brusc
din trupul bine zidit să nu cadă pe dinafară fericirea
–
ca un mărgăritar aruncat în gura porcilor.
Trec luna prin suflet să-mi rămână stele pe buze
și aștept să le culegi într-un moment de
slăbiciune.
Răsfoim tăceri la margini de lumi
îndepărtându-ne apropiindu-ne cu sfială
cu tandrețe cu seninătatea clipei dintâi
când mâinile atingându-se
ca două vipere neîmblânzite
au răscolit Raiul
în căutarea mărului pierdut.
Acesta-i doar un început
fără izbândă.
Altceva am vrut să spun.
*
Îmi place să-ți adulmec
șovăiala dintre așternuturi
când atingi în grabă
coapsa altei femei
fără să-i deslușești rotunjimile
și-apoi spinteci cu privirea luna
să mă vezi cum scot poeme
fierbinți din pântecele ei.
Căderea în trup e ca bătaia de aripi
a fluturelui deasupra unei flăcări –
deplină goliciune.
Căderea în inimă despică orizonturile
lumina curge ca mierea
cuvântul e fagurele din care iată
îndrăznesc să mă recompun
celulă cu celulă până mă regăsesc
într-un strigăt la fel de mut
ca lebăda lui Cehov
plutind pe triste ape.
*
Cresc și descresc cu viteza luminii
fără să știu în care secundă am încărunțit
căutând ca un sclav caii verzi de potcoave
fără să-i îngădui un blând popas sufletului –
peste lutul adamic – un biet rege.
Gânduri de octombrie paisprezece
„Treci prin viață ca o adolescentă fără să-ți arăți
vârsta…”
îmi spunea dăunezi un poet încărunțit prea devreme.
Ce știa el și nu știam eu?! Nu mi-a văzut crucea. Nici
mormântul.
N-a auzit cum dintr-o ghindă spartă mă străduiesc să cânt
–
cu o clepsidră și câteva fire de păianjeni agățate de
gât.
Timpul stă pe loc de câte ori mă opresc
să-i număr îmbătrânitele fire de nisip.
Le iau și le arunc fără pic de regret
așa cum alegea bunica neghina
din grâul pregătit pentru coliva celor dragi:
„Să fie curată ca lacrima!” spunea
și privirea i se lua la întrecere cu fântâna
din capătul satului. Timpul de-atunci fuge
când după ea când după mine.
*
Uneori să-l păcălesc îmbrac rochii largi
negre sau de culoarea castanei
numai să trec neobservată prin mulțimea de gură cască
pregătită să-mi vâneze slăbiciunile de-o clipă
când sufletul căzut în mirare
face gropițe în obraji
în timp ce buzele sărută cu nostalgie
un creștet semeț de albă orhidee
gândind la tine
Plouă și e ciudat de frig în octombrie și
atât de pustiu e la mine în odaie.
Câinele doarme dus. Ceasul de perete
ticăie: Tic-tic tic-tac. Tic-tic tic-tac.
O șoaptă rebelă repetă: N-a fost să fie!
N-a fost să fie! Eu vinul și pâinea,
tu – Sfânta Liturghie.
Între noi un cuțit a rămas de veghe
ca o stafie… Respiră! Respir și eu
cuprinsă de ciudă una cu pământul
mă fac și tac. Uneori. Alteori
atinsă de soare zâmbesc.
Îmbrac rochii mulate
să arăt ca o femeie fatală și fericită
așa cum se poartă!
Mint. Așa cum face toată lumea.
Mă mint așa de tare că simt
cum iese din umerii prea strâmți ai rochiei
crucea,
cum mărul în care mă prefac că dorm crapă
și toți balaurii din copilărie dau năvală
să-mi tulbure taina
în care cad pe gânduri de octombrie paisprezece
căutând un motiv banal
pe o coajă de gutuie
să-ți scriu
Tac. Nimic nu mi se potrivește mai bine
decât imaginea îngerului chircit
să-și ispășească în mine
pedeapsa de-a fi iubit cândva tumultul
lumii prea multul.
*
Mai lasă-l să se roage, Doamne,
măcar până la iarnă
când după un plâns zdravăn
se va naște în decembrie
să strige iară:
– Mamăăăăăăă…
Refuz
să fiu clepsidra în care
vremea vremurile oamenii
își aruncă particulele de praf
în timp ce nestingherită
moartea cea de toate zilele
îmi numără ridurile
pe scara blocului.
De câte ori trec pe lângă ea
rânjește un colț de-o șchioapă
și așteaptă. Știu că vrea să-i pun
un bănuț galben în palmă
să mă mai lase
încă o toamnă să te strig:
– Adame! Adame!
Leagă pliscul cocoșului
să nu-l mai aud în zori
și adă coșul ăla cu mere mai aproape
să fim o cruce fericită amândoi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu