Mihaela Aionesei într-un zbor spre EIKON

Duminică în octombrie

 

Mă omoară cu zile 

noua versiune a lumii

a facebook-ului

a iubirilor second hand

ridicate la rang de artă.

 

Închid ochii

improvizez o pânză

să legăn toamna 

lăsată în struguri 

de blândul Dumnezeu.

 

Strivesc în dinți o boabă ochioasă

ca o privire de tânără țigancă.

 

Soarele răsare ca și ieri 

direct din umărul 

pe care îndelung l-ai sărutat.

 

Se face duminică în octombrie.

Apele murmură psalmi în fântâni. 

 

Fericirea? Un fluture alergând 

pe o șină de cale ferată 

spre un tren pe care nu-l 

va ajunge din urmă niciodată.

 

Nu te grăbi

 

Nu te grăbi să vii...

nu mi-am desăvârșit tristețea 

din ochii cerbului am sorbit 

înainte să-l atingă glonțul vânătorului

inima lui o simt în mine alergând

ca o potcoavă neastâmpărată de timp,

din ochii păsării prinsă 

în colții de lup am băut

urletul lui victorios scutură 

pădurea de frunze.

 

O auzi? S-a mutat într-o gutuie

parfumul ei umple cărările pe unde au umblat urșii

le urmez cum un drumeț rătăcit acul busolei

o ploaie de vară strigă în urma mea

un balon cu iluzii verzi apărut ca din senin 

în miez de iarnă mă trece prin urechile iadului

o lună rotundă și roșiatică

e gata să explodeze deasupra noastră

în plină secetă de timp

de iubire de ape

de atâția greieri câți au urcat și au rămas

să cânte stelelor serenade.

 

Îi auzi? Pentru tine înconjoară o dată

și încă o dată planeta 

ca niște orbi care se tem să treacă 

neînsoțiți strada

pentru tine o mare duioasă și calmă se odihnește 

la țărmul meu de om împăcat cu soarta

pentru tine soarele coboară direct în ceașca 

de cafea pe care o sorb în fiecare zi 

la aceeași oră exactă

pentru tine gândurile stârnesc 

o furtună de fluturi 

în fântânile lumii 

și n-o pot ascunde.

 

Nu te grăbi...

Mai am de îmblânzit un tăiș de coasă

și toate lucrurile prin care te respir

înainte să-ți scriu că te aștept 

ca pe un domn 

să vii.

 

Octombrie marți

 

Nu-i nimeni nebun 

în ziua de azi 

să se mai cațăre pe munți 

pentru o floare de colț

când cresc atâtea 

buruieni pe margini. 

 

Nu-i nimeni nebun 

să țină piept unei furtuni 

fie ea și de vară 

când atât de ușor poți fi supus 

și de o apă de ploaie.

 

Nu-i nimeni nebun 

să bată în ziduri fără porți 

să mai și aștepte să vină cineva 

să mute soarele din loc în loc 

când lumea este o himeră 

purtătoare de chei 

deschide orice 

mai puțin suflete.

 

Nu, nu-i nimeni nebun 

să scormonească în pietre 

să caute rotunjimi de astre

printre atâtea strălucitoare 

cioburi. La ce bun 

o respirație tăiată

o fericire nebună cu moartea 

când liber e la atâtea

înălțătoare și fade nimicuri.

 

Un singur nebun am cunoscut 

și acela s-a aruncat în gol 

să vadă dacă îl locuiește cineva. 

 

Am crezut atunci 

că a stat în loc planeta 

să se odihnească 

pe un umăr de fluture hoinar

la fel ca sufletul acestei toamne 

care fluieră tristeți pe dealuri 

și lumea crede că în nebunia ei 

îngână psalmii lui David.

 

Blamata cădere în doi

 

Octombrie trece prea iute 

cu fructele coapte-n calești. 

Miroase a vin acrișor și-a ispită. 

Miroase a mere de țară domnești.

 

Pe coapsă-mi nechează iar luna,

fă-ți timp mai des s-o privești. 

Mai des lasă-ți să lunece mâna.

Mai des cu-n sărut s-o sfințești.

 

Pierduți în al nopții așternut

toamnei să-i stingem văpaia. 

Cu trupurile desprinse de lut 

să umplem de Rai și odaia.

 

Sfințească-se iadul cu noi

cei care îndurăm fericirea

fără să gustăm pe îndelete

blamata cădere în doi.

 

Tăceri de octombrie

 

Tac morile. Mă macină între 

ele pietrele. Când pe furiș îți scriu 

se destramă în zbor 

un plâns de rândunele.

Tac ciutele-n gând. Și eu mă mint. 

Mă avânt încă un rând 

pe o coajă de pin să mai zăbovesc 

într-un trup de fecioară străin 

ce încă nu vrea să plece

de tine iubire să se dezlege.

 

Și tac furtunos ca un râu 

într-o albie. Și tac până la os 

trecută prin sabie.

Și-n acest necuprins barbar 

și duios. Ca o gutuie ard 

cu bun miros.

 

Scrisoare dintr-o miercure albă 

 

Să-mi scrii despre tine, iubite. 

Despre grădinile cu trandafiri japonezi

în care ne-am pierdut mințile 

asmuțindu-ne unul împotriva altuia

în timp ce din fluierul 

osului zdrobit de neputința 

de a ne fi mai mult

răzbătea cel mai armonios cântec

împrumutat din Rai 

de o pasăre mare și albă 

cât umbra acestor zăpezi

ce năvălesc cu toți caii cerului peste mine

și nimeni nu le poate opri.

 

În acest decor nefiresc

fac slalom printre neîmplinirile zilei

mă străduiesc să respir să te respir 

să mă recuperez din aroma 

unei primăveri suave

rătăcită la tine în palmă

cu ea mi-ai stins cândva 

focul dintr-o rană

și lumea mea a rămas prinsă 

într-un ochi de cocor oglindind 

o pădure de jad în care mai caut 

uneori înțelesuri.

 

*

E miercuri douăzeci și șapte

an două mii douăzeci și unu

supus celei mai mari nesupuneri planetare

– după cum încearcă să ne lămurească unii –

din coconul de tăcere înfășurat

ca o mască în jurul planetei albastre 

mă răzvrătesc și eu ca tot omul de rând

în ciuda tuturor nelegiuirilor

și nelegiuiților sădesc un pom

florile lui ne-or îngropa 

într-un aprilie duios și roz

în care nimic nu ne va sta în cale 

să ne aparținem măcar 

cât o rotație de lacrimă 

în jurul unei lumânări aprinse 

măcar cât o atingere de înger

după ce sfinții au citit o noapte întreagă

psalmii lui David.

 

*

Să-mi scrii despre tine, iubite

despre parfumul cu care te dai dimineața

să micșorezi între noi distanța care crește ca o fiară

doar așa aflu și eu cum se îmblânzește tandrețea

într-o miercure albă la sfârșit de ianuarie

când femeile sterpe n-au voie să fie iubite

și nici să iubească.

 

Insomnii de toamnă

 

A plouat toată noaptea

ploaia curge ca dintr-un ciur spart 

și acum. Frigul mi-a intrat în oase

ca un șarpe obosit de prea mult drum.

 

A plouat toată noaptea

plouă bezmetic și-acum.

Nu mai știu cine pe cine îngână

cine dă cine ia cine pe cine a prins

în menuetul nocturn.

 

*

Un suflet am găsit 

hoinărind fără somn în pădurea

prea deasă. Să intru 

am vrut și să-i rămân 

ca o mireasă veșnică-n casă.

 

A plouat. Plouă nefiresc și acum.

Zorii dau peste lume năvală

nimeni nu știe toamna aceasta 

a cui? Nimeni nu știe 

zbaterea asta ce înseamnă.

 

Eu am rămas cu mâinile căzute 

în poală. Tu încă mai cauți 

printre atâtea picături un semn

fără să știi îți număr bătăile care

îmi fac loc să intru la tine în piept.

 

*

Închide mamă fereastra!

Am găsit un suflet alb 

din care nu vreau să mai plec.

Închide mamă fereastra!

se face de gheață cărarea 

pe unde încă nu vreau să trec.

 

*

A plouat. Plouă nebunesc și acum.

Trece o coasă pe stradă

ispitind un alt om 

un alt drum. 

Cum să trec? Unde să fug?

Lasă-mă să-ți stau de veghe sub coastă

măcar pentru o taină

măcar pentru o toamnă

și-apoi împăcată

am să plec.

 

Lacrima ca o lebădă pe triste ape 

 

Nedestăinuită lacrima se desprinde brusc 

din trupul bine zidit să nu cadă pe dinafară fericirea – 

ca un mărgăritar aruncat în gura porcilor. 

Trec luna prin suflet să-mi rămână stele pe buze 

și aștept să le culegi într-un moment de slăbiciune. 

Răsfoim tăceri la margini de lumi 

îndepărtându-ne apropiindu-ne cu sfială

cu tandrețe cu seninătatea clipei dintâi 

când mâinile atingându-se 

ca două vipere neîmblânzite 

au răscolit Raiul 

în căutarea mărului pierdut. 

Acesta-i doar un început 

fără izbândă. 

Altceva am vrut să spun. 

 

* 

Îmi place să-ți adulmec 

șovăiala dintre așternuturi 

când atingi în grabă 

coapsa altei femei 

fără să-i deslușești rotunjimile 

și-apoi spinteci cu privirea luna 

să mă vezi cum scot poeme 

fierbinți din pântecele ei. 

 

Căderea în trup e ca bătaia de aripi 

a fluturelui deasupra unei flăcări – 

deplină goliciune. 

Căderea în inimă despică orizonturile 

lumina curge ca mierea 

cuvântul e fagurele din care iată 

îndrăznesc să mă recompun 

celulă cu celulă până mă regăsesc 

într-un strigăt la fel de mut 

ca lebăda lui Cehov 

plutind pe triste ape. 

 

* 

Cresc și descresc cu viteza luminii 

fără să știu în care secundă am încărunțit 

căutând ca un sclav caii verzi de potcoave 

fără să-i îngădui un blând popas sufletului – 

peste lutul adamic – un biet rege.

 

Gânduri de octombrie paisprezece

 

„Treci prin viață ca o adolescentă fără să-ți arăți vârsta…”

îmi spunea dăunezi un poet încărunțit prea devreme. 

Ce știa el și nu știam eu?! Nu mi-a văzut crucea. Nici mormântul. 

N-a auzit cum dintr-o ghindă spartă mă străduiesc să cânt – 

cu o clepsidră și câteva fire de păianjeni agățate de gât.

Timpul stă pe loc de câte ori mă opresc 

să-i număr îmbătrânitele fire de nisip. 

Le iau și le arunc fără pic de regret

așa cum alegea bunica neghina

din grâul pregătit pentru coliva celor dragi:

„Să fie curată ca lacrima!” spunea

și privirea i se lua la întrecere cu fântâna

din capătul satului. Timpul de-atunci fuge 

când după ea când după mine.

 

*

Uneori să-l păcălesc îmbrac rochii largi 

negre sau de culoarea castanei

numai să trec neobservată prin mulțimea de gură cască

pregătită să-mi vâneze slăbiciunile de-o clipă

când sufletul căzut în mirare 

face gropițe în obraji

în timp ce buzele sărută cu nostalgie

un creștet semeț de albă orhidee

gândind la tine

 

Plouă și e ciudat de frig în octombrie și 

atât de pustiu e la mine în odaie. 

Câinele doarme dus. Ceasul de perete 

ticăie: Tic-tic tic-tac. Tic-tic tic-tac. 

O șoaptă rebelă repetă: N-a fost să fie! 

N-a fost să fie! Eu vinul și pâinea, 

tu – Sfânta Liturghie.

 

Între noi un cuțit a rămas de veghe 

ca o stafie… Respiră! Respir și eu

cuprinsă de ciudă una cu pământul 

mă fac și tac. Uneori. Alteori 

atinsă de soare zâmbesc. 

Îmbrac rochii mulate 

să arăt ca o femeie fatală și fericită

așa cum se poartă!

 

Mint. Așa cum face toată lumea.

Mă mint așa de tare că simt 

cum iese din umerii prea strâmți ai rochiei 

crucea,

cum mărul în care mă prefac că dorm crapă

și toți balaurii din copilărie dau năvală 

să-mi tulbure taina

în care cad pe gânduri de octombrie paisprezece

căutând un motiv banal

pe o coajă de gutuie

să-ți scriu

 

Tac. Nimic nu mi se potrivește mai bine

decât imaginea îngerului chircit

să-și ispășească în mine

pedeapsa de-a fi iubit cândva tumultul

lumii prea multul.

 

*

Mai lasă-l să se roage, Doamne, 

măcar până la iarnă

când după un plâns zdravăn 

se va naște în decembrie 

să strige iară: 

– Mamăăăăăăă…

Refuz 

 

să fiu clepsidra în care 

vremea vremurile oamenii

își aruncă particulele de praf

în timp ce nestingherită

moartea cea de toate zilele

îmi numără ridurile

pe scara blocului.

De câte ori trec pe lângă ea 

rânjește un colț de-o șchioapă

și așteaptă. Știu că vrea să-i pun 

un bănuț galben în palmă

să mă mai lase 

încă o toamnă să te strig:

– Adame! Adame! 

Leagă pliscul cocoșului

să nu-l mai aud în zori 

și adă coșul ăla cu mere mai aproape 

să fim o cruce fericită amândoi.