Mariana Marica Babiuc ăntr-un zbor de vineri

Acolo

 

Atingeam din când în când perna

simțind mirosul tău 

cum îmi intră sub piele

eram convinsă 

lăsaseși o parte din tine

pentru mine special,

acolo, pentru întotdeauna...

 

Cerul nu are hotare

 

Rămân cu mâna întinsă

Deasupra zăpezilor timpurii

 

Cine îmi poate număra pașii

Până acolo, sus?

 

Ochii doriți de iertare

Frunțile ridicate

 

Vom vorbi aceeași limbă

Cerul nu are hotare!

 

Numai noaptea

 

Peste zidul singurătății, 

doar umbre

Nicio îmbrățișare nu vine

când o chemi

Numai noaptea 

cu pași tot mai repezi

Ne-ar putea aduce visul,

să nu gemi,

Iar ți-ai uitat umbra 

printre poemele mele,

Nu mai aștepta răsăritul, 

zorile sunt grele.

 

Niște pași

                   

Orașul parcă s-a ascuns.

Vara, ca o paparudă,

aleargă dezlănțuită.

Numai ochiul soarelui 

cercetează aproape totul.

Niște pași se aud de departe.

Nu se știe însă dacă 

vin sau pleacă.

Aici e liniște

singură, inima mea face zgomot

ceva ce nu pot înțelege,

ceva de foarte demult

ce parcă ieri, 

mă tot cheamă la fel.

Un vis sau doar clipe

zgomotul poate fi auzit,

zorii mi te-aduc aproape,

atât de-aproape 

încât ți-aud pașii

ca o speranță

a acestei zile de iulie.

                                                                         

Ferm, feeric

 

plaja era goală

câte-un țipăt surd 

adâncea urmele din jur

părea că niciodată

nu-mi ascultasem la fel liniștea 

 

învelind toată durerea cărărilor

cu câte-un surâs complice

treceam ca printr-un șotron 

cu tot mai multe pătrate

și mi-era teamă de echilibru

 

eu nu, poate nu, sau chiar

dincolo de țărm, 

spectacolul lunii începuse

ferm, feeric, fantastic

ca un început de adio

 

Doar gândul 

 

Atât de mult albastru

Nici ochiul nu cuprinde!

Doar gândul depărtarea 

În inimă-mi aprinde;

Și clipa zace-n verde,

Cât sublim! 

Și timpul crește, 

Și iarba, 

Și noi fugim, fugim!

                              

Stare

 

În dimineața asta toate mă dor

râsul tău,

cuvântul,

tăcerea ta,

soarele din geam mă provoacă

aburii ce ies din țărână

mi se strecoară-n palmă

ca un aluat nedospit

strigătul de pace 

printre amenințări și explozii 

mirosul războiului nu rece

chiar dimineața mă doare

simt în râsul copilului

un plâns 

în scrisoarea citită și recitită

și pasărea în zbor mă doare

ah, cântecul cucului inutilă chemare

toate încă mă dor

glasul mamei prea stins

mersul tatii de copil ce nu va crește niciodată

ciocănitul puiului ce vrea lumină

ei... ouă albe cu viață

ouă și semne 

colorate ritualuri

în viața asta sunt bolnavă de toate

de mine când simt c-așa nu se mai poate.                                                     

 

În două

 

Tresare cireșul sub soarele amiezii,

Timpul adierilor speranțele-și clatină,

Floarea de nuc își pune visul în miezii

Cei mai îmbrățișați, un cuc cântă pe-un ram de cătină.

Cu ochii spre cer, împart inima în două:

Cât mai egale, niciodată însă la fel;

Oare, viața ce ne-o mai rezerva nouă,

Două haine prea mari... și încălțări fel de fel?!

Am pornit! Am ajuns! Vreau să știu, cât rămân?

Bate clopot în vale, iar tresar... acuși plâng.

Numele tău repetat, ca un cânt îl îngân.

Trece! Va trece și jumătatea din gândul cel stâng.

 

Rugăminte

 

Doamne, te rog,

Fă, cumva, 

Să-mi termin ruga aceasta,

Încă puțin, 

Pentru încă puțin,

Câteva zile

Și pentru el,

Și pentru mine,

Și pentru noi toți

Care-ți lăudăm numele

Și vrem și noi,

Acolo sus

Într-un zbor lin

Tot ca mai niciodată!

 

Tăceri

 

De ce taci, când luna trece

Pe sub nori, ca o părere?

De ce taci, când noaptea-i rece

Pământ întoarce, ere?!

De ce taci, când primăvara 

Scoate verde la plimbare?

Cum de tac muguri în floare,

Țipând surd clipei avară?!

Sttt, nu vorbi! Tăceri se-nchină

La o stea ce clipocește!

Nu vorbi! Noaptea divină

Poartă-un vis ce buimăcește!

 

Un fel de căutare

 

Ce lună mare îmi bate în fereastră,

Ce gânduri dulci îmi amintesc de noi!

A fost o vară parcă, doar a noastră

Și n-o mai putem aduce înapoi!

Au fost și nopți atât de înmiresmate,

Cu-îmbrățișări și vechile dorințe

De-am căuta să retrăim pe toate,

Măcar că acum suntem mai cuminți.

Ce-i viața? Doar un fel de căutare.

Ce-i lumea? Nepotriviri și-asemănări.

Iar noi? Nepotrivirea cea mai mare,

În care-am pus și câteva visări!