Lucian Vasiliu într-un zbor spre EIKON

 debut poetic

A fost și este

 

Prin triunghiuri de poveste

Încărcate de lumină

Îmi adormi ușor, senină,

Fruntea cu „a fost” și „este”.

 

Îndoite de plăcere,

Ca un semn de întrebare,

Pântece rotunde-n zare

Se acoperă în miere

 

Te sărut ca pe-o secundă

Îmi vopsești albe-așternuturi

Cu cutremure și fluturi

Te secund precum o umbră

 

Vântul altă treabă n-are

Și îmi cântă la ureche

Bariton fără pereche 

Roșu-aprins de încântare

 

Dintre toți și dintr-o dată

Cu porniri firești și dese

Cu-a iubi și cu a țese

Te-am ales pe tine, fată!

 

11

 

Unsprezece mi-e de tine

Șapte chiar de dimineață

Șapte semne de răspunsuri

Șapte ace de balanță

 

Șapte șoapte răzgâiate

Unsprezece vise scurte

Șapte cai cu hamuri rupte

Șapte șei nedesfăcute

 

Șapte trandafiri albaștri

Șapte vaze colorate

Unsprezece portocale

Șapte ochi pe-un singur spate

 

Șapte șoapte clipocite

Șapte mări șapte oceane

Șapte roșii în grădină

Unsprezece paravane

 

Unsprezece. Toate spuse.

 

În loc de vis

 

Degete fierbinți de gene

Întrerupte de plăcere

Se întrec în zece feluri

Și pe fel de fel de sfere

 

Se întrec neîntrecute

Vechile porniri de fată

Printre coapse zvăpăiate

Cum obrazul meu odată

 

Sub cupole aurite

Poale de țigănci aprinse

De biserici pastelate

Roșu-alb cu tonuri stinse

 

Fascinat de măreția

Faptelor de lângă mine

Îți aduc, iubito, somnul.

Care? Unde? Câte? Cine?!

 

Numai mâine nu-i poimâine

 

Te doresc și dorul doare.

Te ascult. Ce ascultare!

Ochii mari. Privirea care

Îți citește drum în zare

Zaț de coapse călătoare

Tocuri care vor să zboare

Din picioare în picioare

Șolduri prinse în fanfare

De ținuturi tropicale

Și de sânii – trufandale!

 

Te iubesc cum niciodată!

Te iubesc pe tine toată!

Răzgâiată și citită

Te iubesc ca pe-o iubită

Te iubesc iubind pământul

Călcătura ta și vântul

Și de-acolo sus cu gându’

Artificii și dorințe

Cât o mie de ființe!

 

Numai mâine nu-i poimaine!

 

Rarisime

 

Note blânde, muzicale,

Dorm pe tâmple răsfirate

Stau înșiruite simplu,

Într-un veșnic semn de carte

Se alintă cum oceanul,

Scuturând de valuri spuma,

Acum ca și înainte,

Înainte ca și-acuma

Stau și-ascult la tine-n brațe

Cum mă plânge așternutul!

Și-mi amestecă în vene

Viitorul cu trecutul

Pentru mâine și poimâine,

Am s-adorm foind de tine

Note blânde, muzicale

 

Eliberarea

 

Vine ca un blestem

deodată

atâtea vocale, degete, atâția ochi

împart iubirea

între cămașa neagră și pantofii roșii

 

din întuneric

cu gâturile întinse de curiozitate

se uită la noi

cu toate felinarele aprinse

să nu piardă nimic

timpul

s-a oprit ca o locomotivă

obosită

în gara aia de unde nu mai vrea să plece.

 

Clipe furate din eternitate. Pași

pe coloana infinitului

Dumnezeiesc de frumos de la atâta albastru.

Și te iubesc la poarta sărutului

 

Mă!!!

 

Un cântec de lebădă 

îmi mângâie 

lumile banalizate cu stații terminus

într-un cerc orizontal și infinit 

acolo unde păsările cântă iar 

gurile știu doar să sărute

acolo unde 

desfac lacătele timpului 

cu o banală inginerească 

secunda, 

acolo unde oasele mele strâng 

petalele de nuferi 

gata să înflorească 

în fața lunii

acolo unde iubirea e cer, 

sărutările pământ, aer

și tu, 

iza mea, iză

 

Capricii

 

Umbre de adâncuri fine

Cum iubirile de fete

Se agață-n păr la lună

Și iubesc pe îndelete

 

Se împrăștie cearceaful

Cum pădurile pe dealuri

Glasul tău îmi clipocește

Ca izvorul pe la maluri

 

Simțurile ascuțite

Sensurilor dau cuvinte.

Și din viitor, iubito,

Parcă mi te-aduc aminte.

 

Râs de fată răzgâiată

Veselie din hamacuri

Fluturi prevestind furtuna

Ochii tăi!? Albastre lacuri

 

Cu povestea ce-o să vină

Din sfârșit spre începuturi

Îmi opresc încet privirea

Pe un sân cu vârf de struguri

 

(Ne)opriri

 

Cum să nu stau lângă tine!?

Cum să uit priviri de ceață!?

Cum să-mi șterg surâsul buzei

Înghețat senin pe față!?

 

Mi-ai atins cu mâna chipul

Și-am uitat de tot. De mine,

De adânc, de suprafață

Și de tot ce jos mă ține.

 

Jerbe de scântei albastre

Ies din coasta ta-nălțată 

Dintre șoldurile mele

Din va fi. De-acum. Deodată!

 

Către lume

 

Ce-am să spun și ce-am să scriu!?

Ce-am să dorm și ce-am să fiu?

Ce mai ploaie! Cât pustiu

Aruncat? Și cât de viu?

 

Ce-amăreală de amar,

Cât amor furnicular?

Câtă dragoste? Cât dor?

Câte buze pe-un picior?

Câta moarte?! Câta viață?

Câte nopți cu dimineață?!

 

Am să spun ce am să spun.

Am să fiu. Am să adun

Picături de ploaie caldă!

Am să fiu ocean, nu baltă.

N-am să cuget. Am să fac

Patul lung și cerul cald

Sărutarea zmeurată

Ochii tăi ca niciodată 

Râsul tău cât mai albastru

Mersul meu un cal măiestru

Mintea ta, of, ce culoare

Mintea mea in Căutare

…

Am să țin tristeți sub talpă

Am să fac totul să-ncapă

Am să las morțile toate 

Să se culce nespălate

Și descrise de oricine

Le iubește, nu de mine.

 

Am s-aleg urcuș de viață

Am să pun frumosu’n față

Am să trompetez lumina

Peste tot ce are vina

Să se-ascundă  emisferic

Sub bucăți de întuneric 

 

Am să mă închin la viață!

Am să bună dimineață!

Iară tu, din tot și toate,

Am să mâinile curate

Am să sărutări nebune

Am să vino și mă pune

Am să cântec și iubire

Am să mireasă si mire

Am să îți ascult cuvântul

Și am să iubesc pământul

 

Cu-ale firii flori albastre

Am să noi. Și ale noastre!