Ioana Burghel într-un zbor de vineri

 

Prin lume se întâmplă lucruri 

 

Eu dorm în șosetele mele de bumbac,

în pătura mea de învelit urși,

privesc cum pleacă berzele, rândunelele, ori

alte păsări,

aud cum se colorează frunzele și foșnesc

a necuprins,

cum latră câinii la bețivul satului

de picioarele căruia s-au legat toate cârtițele

neputințelor

 

Prin lume se întâmplă lucruri!

Pe sfori subțiri, adevărul e tot un acrobat

începător,

lașii fug cu avioane de ultimă generație,

se moare între frontierele nimănui,

suflete pustii

detonează-n lumină religia bunei cuviințe,

între Rugăciune și Dumnezeu e o pasăre, 

o pasăre ca un fulger mare și alb.

 

Prin lume se întâmplă lucruri,

departe de liniștea ta, de somnul tău, calm,

de șosetele și grădina ta, din care, încet,

pleacă păsările, și frunzele, iarba și vântul, 

spre alte tării cu iubiri 

crucificate.

 

Într-o zi

 

Mamele mor,

și tații mor.

Bunicii, prietenii,

rudele, cunoștințele, amicii,

nu neapărat în această ordine.

 

În jurul tău

se face un gol,

un gol imens

cât un hău din Tibet

despre care

ai citit pe undeva, 

într-o teorie conspiraționistă,

un gol, cât urma lăsată după testarea

noilor arme nucleare.

 

La nimic nu se pricepe omul mai bine 

decât 

se pricepe la distrugere;

a lumii lui

a lui însuși.

 

O vreme plângi. Mult!

Mult, mult și greu

până când,

ajung la mal toate corăbiile.

 

În ploile tale

nu vrei să ucizi marinari.

Tu știi.

În sare nu crește nimic.

Cu toții au iubit iarba,

au fost cu tine la un moment dat,

la semănat de vise,

la crescut de speranțe...

În cerul și pământul din inima ta sunt toți, și,

pentru că, tu n-ai uitat nicio poveste,

ei sunt vii, în viul fiecărui  

răsărit

 

***

 

din ce în ce mai toamnă

de frunză devine pământul

de amar, de cântec târziu

un vânt disperat

plimbă soarele cu ața

de pasăre devine inima mea

cu o singură aripă

taie lumea în

două

 

Construcții

 

Ani întregi construim:

cariere, case, drumuri fără sfârșit,

construim…

Punem sufletul temelie,

ne amanetăm inima,

credităm cu viața

și-o punem gaj lăcomiei.

Când vine vremea scadenței,

în noi, e deja târziu!

Ni se schimbă umbletul,

privirile ni se tulbură,

oasele încep să doară și

să sune dezacordat, în

vântul înserării.

Nu mai visăm călătorii prin țări exotice!

Ne luăm bilete la băi de nămol,

să obișnuim pământul care suntem,

cu pământ.

Mai cumpărăm doi metri și,

iar construim:

cavouri, frumoase și cruci din marmură,

garduri din piatră șlefuită (unde să fugi?),

construim,

un loc pentru totdeauna,

în care,

un alt constructor în petece, să așeze, frumos,

visele și speranțele, renunțările și amăgirile,

bucuriile și tristețea, spectacolul, întreg,

de ciment și cărămizi!

De ce, Doamne,

când eu am vrut numai atât:

să-mi ajungă iarba, să

respir?

 

***

Anii aceștia

nu sunt ai mei!

Am luat împrumut

greu

cu dobândă pe

„toată viața și toată moartea”

am amanetat oasele, părul și dinții, și

ochii mei, ruginiți de-atâta privit

în lungul luminii,

am fluierat depărtările,

am învățat să aștept când

inima mea face implozie,

am sperat...

anii aceștia

aleargă

sfârtecați

spre mijlocul furtunii și

strigă:

„vrem credite fără dobânzi!”

undeva

în necuprins

urlă un câine

 

Țipăt

 

Am inima mea într-o pasăre

și pasărea țipă:

„nu vreau să zbor!”

doare când mă apropii de toamnă,

când întind aripa în necunoscut

doare

mi se încheagă sângele

în urma celei ce-am fost

și plutesc ca o ceață

peste mirificul asfințit al

copacilor

 

***

Ziua aceasta

încă un zeu închis

în cel de pe urmă

trandafir

 

***

Doamne, cum știi Tu să-mi dai,

colțul meu, frumos, de Rai

și, Cuvântul, peste toate,

sarea lumii, în bucate,

o lumină, din lumină,

să mai prind o rădăcină

Într-o literă, amară și,

un bulgăre de țară.

 

Stare

 

Înapoiază-mi clipa de atunci,

pe când băteam, neosteniți, hotarul

și-aprinde, sus, în ceruri, felinarul

suavelor iubiri cu plete lungi.

Înapoiază-mi ploile de vară,

cu-alaiul lor, de fulgere dilii,

redă-mi, de poți, un zbor de ciocârlii

și-un snop de maci, în lanul de secară.

Promit să-ți dau toți anii care vin,

în schimbul primăverilor durute

și, de-mi restitui iernile trecute,

m-aștern în umbra ultimului crin.

Știi, tinerețea noastră-i prea puțină

și-o risipim ușor, ca pe-o cenușă

strivindu-i chipul, candid, de păpușă

și ne-ngrijindu-i nicio rădăcină!

 

***

De unde vii tu,

lumina e ca un plâns

într-un amurg de vară.

Timid,

clipa se răsfrânge

peste umărul

unei

alte

duminici

 

Gând de seară

Frunzele vin,

frunzele pleacă,

iei și aduni

zile de vineri,

zile de luni,

între ele,

printre zăbrele,

de toate cele.

Frunzele pleacă,

frunzele vin,

ție-ți rămâne

tot mai puțin.

 

***

Într-o zi specială

desfaci, buchet, lacrima copacului.

Sângele tău

arde

ca un suspin pe o suprafață

înghețată.

Nu știi ce să analizezi:

lumea, asta, golită de orice sentiment,

cerul, cu orele înlănțuite de fulgere,

ploile, grele de metale,

nu știi...

ești un infinit, mărunt,

într-un Infinit.

Câteodată,

îți sunt de ajuns momentele tale, de fericire,

de liniște străvezie, de...

alteori,

prin acești pereți fragili, durerea intră și,

se învelește cu sufletul tău,

din podul palmei,

până la

inimă.

 

Temeri

 

Îmi e mai teamă de mine

cea care sunt

decât de tine

cel care ești

mi-e teamă de șoselele acelea

hidoase

cu găuri săpate adânc

ca niște carii netratate

pe care le traversăm

într-o echilibristică

precară

de tărâmul necunoscut

unde merg să moară

elefanții

cu demnitatea la pas

până la capăt

uneori

îmi e teamă de lucruri

prea firești

dar cel mai mult

mă tem că

mâine

n-ai să mai știi

cine sunt

unde și cum

mă găsești