Gina Zaharia într-un zbor spre EIKON

 

lasă noaptea asta...

 

lasă noaptea asta las-o să plece

nu vezi că respiră ca o căprioară pierdută în troiene

are un ochi negru și unul albastru

poate se va rătăci în somn

ori lasă-mi-o la un colț de stradă

se va întoarce negreșit 

 

mâine dimineață te voi trezi să bem o cafea la nisip

cu soarele pe umăr

vom învăța marea să cânte

să plângă

să râdă

să danseze

să ceară

știu în adâncuri un pian și trandafiri acvatici

legenda spune că sunt iubiri înecate de dor

să le dezlegăm lanțurile

 

peste câteva zile va fi potop

vom înota prin apă vie unul în pieptul celuilalt

vom îmbrăca fulgere în cămăși noi le vom hrăni cu silabe sălbatice

iar noaptea asta

noaptea asta se va furișa după orașul

ars de lumină

 

 

Scrii cu dreapta mea

 

Ce complice ți-ai ales, fereastra căreia îi povestisem

cum ne-am împărțit drumurile,

cum praful din linia de start avea aromă de trandafiri sălbatici, 

mă asculta hipnotizată, uneori mă servea cu o cafea,

alteori deschidea un atlas și-mi spunea să mă pitesc unde vreau eu

numai să-mi fie bine,

cu ea am împăturit inima într-un ștergar de vară și l-am cusut la colțuri.

 

Odată am îmbrăcat-o în roșu, am trimis-o în lumea aia

despre care îi tot vorbisem,

mi-a spus că te-a zărit pe un țărm, te-a salutat, i-ai făcut cu ochiul.

Sigur era el? Am întrebat-o,

mi-a răspuns evaziv, își ștergea lacrimile, se îndrăgostise de tine.

Auzi?! Să fii gelos pe o fereastră că are ochii mai albaștri decât speranțele tale

e sinucidere curată,

e ca și cum ai alerga pe cuie, îți spun ție că tot ești aici!

Dar ai trișat-o, ai intrat în cerneala mea, oh, mai știi

când venea refluxul și ne dădea de gol?!

Mai am și acum îmbrățișarea aceea de mai, hoață de nu se poate,

 și perseverentă...

 

Mi-ai prins dreapta și scrii, scrii cu dreapta mea,

scrii ca și cum ai fi singur pe o insulă vulcanică

și trimiți S. O. S.-uri pe mare,

venele noastre au devenit râuri, sângele se revarsă într-un fior necunoscut,

liniștea se plimbă cu mâinile la spate,

mă scutur de mine și râd,

pe umăr mi se așază o pasăre, de câte ori am văzut-o,

de câte ori am ascultat-o și tot mi-e dragă,

uneori îi cad notele în iarbă, îmi trebuie zile întregi să le așez pe portativ,

în sfârșit,

fereastra s-a închis, tu ai rămas prizonier aici,

acu’ ce mă fac cu tine?

                                                                                           

iubire sărată

 

de-ar fi să merg șchiopătând să te aflu

prin deșert ori păduri tropicale prin viscol și cariere de piatră

tot voi da de urmele tale

scria în jurnalul unui soldat pierdut în tranșeele dorului

cu furtuna mă voi lupta și în chingi o voi strânge

precum iubirea într-o plasă de fluturi

niciodată nu vei ști că zilele mele fără tine au fost păsări de noapte

și străjeri ai viselor curajoase

ți-am făcut veșminte din florile fără timp

dar n-ai reușit să le porți

ai fi devenit regină într-un regat de ceară

 

oh iertare iertare

am alungat îngerii care veneau după scrisorile întârziate

le-am rupt și le-am recompus din suspine și dor (re-am)

paznicii mei de suflet erau orbi cu toții

mai bine așa n-aș fi vrut să vadă cum îmi zăvorăsc inima

și te încui acolo

nici cum flămânzesc la o masă goală

 

dragostea noastră e o piesă de șah dacă lipsești tu se îneacă în apa sărată

întreg jocul

să nu te încăpățânezi să cosești trecutul

lasă iarba să crească să-ți acopere gleznele

și nici să te ascunzi când bolovanii se rostogolesc

peste viile vinului nostru

atunci

ochi în ochi

mână în mână

vom deveni două întâmplări cardinale

care merg

necontenit

cu frontul în spate

                   

Anig

 

Când ai privit peste ocean, ai văzut un leagăn în bătaia vântului,

pahare sparte în mii de reproșuri

și petale de trandafir. Un văzduh de petale.

Apoi, cineva ți-a bătut la ușă. S-a umplut timpul de porumbei, i-ai mângâiat

și le-ai vorbit despre incendiul în care arseseră jurămintele noastre de dragoste,

și răbdarea care servea dulceață amară din cupe de regi.

Ai zburat în alb. Ai vândut cumpăna care-ți vestea

când se depărtau așteptările pe drumuri sărate,

și vânzător de alune ai fost în piața veverițelor,

numărai catedrale în care urcase crezul tău niciodată pierdut, niciodată amar.

 

De o vreme plimbi cu tine o căsuță de lemn.

Intri și ieși din ea ca dintr-un tablou, te descalți de fiecare dată,

ești atât de  frumoasă în rochia de in, ți-ai lăsat părul lung,

cândva ți-am spus că părul tău miroase a drag și a pacoste,

ai râs, l-ai umplut de albine și continui să aduni ierburi dintre prăpăstii,

pentru aroma timpului,

apropo, de ce plângi când trece bătrâna aceea cu tălpile bătătorite,

sigur ți-a spus un secret,

știu că ți-a dăruit o cutie de vise, ți s-au părut sfinte, nu-i așa?

 

Anig, vara e pe sfârșite. Rămâi acolo, în jocul tău de platină,

oricum seceta a umplut fântânile, iar frunzele se ceartă pe o bucată de iarbă.

Îmi lipsești, dar mereu am câte o culoare pentru dor,

și o brățară care mă leagă de tine,

știu, mi-e vocea răgușită, poate de atâta strigăt, de atâta răcoare

pe sub castanii unde au murit speranțele toate,

în curând, negura va scrijeli orașul,

îl voi șterge cu sufletul

cât să te zăresc, acolo, în lumea pe fereastra căreia

te-am izgonit

să ne salvăm de blestemul iubirii.

 

Esență de brad

 

Înca mai trec, din când în când, carele cailor salbatici,

și roiuri de albine,

și grija că te-am rătăcit într-un cântec departe,

Nu știu până când, nici până unde.

Pietre uriașe le țin calea,

mă gândesc ce salturi trebuie să facă,

de parcă ar fi salva un gram noroc!

 

O, iarba lor nu mai e iarbă,

de când mama i-a urcat într-un tablou și l-a uitat, într-o seară,

în afara timpului...

 

Am învățat o rugăciune nouă, Ana, așază scara și atinge-o cu lacrima,

miroase a busuioc și a esență de brad,

s-o rostești neapărat cu voce tare, mai ales când vrei să se afle

că ție nu-ți trebuie ochelari

să vezi caii de suflet.

 

tot mai bine...

 

tot mai bine în coliba noastră de lut

cu busuioc la intrare

ne-am obișnuit să ascultăm greierii sărind

între două note

eu te privesc și pun gratii la nori

tu îmi promiți că vei așeza soarele în pod

 

ne trezim în același batalion de vise

care ne-a pregătit să aruncăm artificii pe cer

și să ne bucurăm că trăim în culori

deocamdată e un exercițiu de imaginație

ni s-a mai spus

 

ei bine

amândoi știm că pe lângă noi

trece

în galopul dragostei

un cal sălbatic

învățat cu iarba amurgului

 

 

Și tu

 

Mă învățaseși să pictez cu mâinile tale:

azi un spic, mâine o câmpie...

apoi am compus culori de suflet,

atâtea culori,

încât tabloul în care locuiam împreună

a inundat o galerie imensă

și tot mai sărbătorea clipa în care am strigat,

dintre toți pământenii,

numele tău.

 

Am ieșit din el ținându-ne de mână.

Eu m-am scuturat de albastru,

tu ai lăsat enigmele

să vină la tine;

în noaptea de sânziene

îți vor ghici

când vei învăța să pictezi și tu

cu mâinile mele.

 

flori de nisip

 

nu știu unde ești

mergi mereu în urma eclipsei asta înseamnă că

între sârma ghimpată și infraroșu

e o legătură de sânge

poate am fost cândva sezonieri pe aceeași plantație de bambus

poate am cules din întâmplare scoici și flori de nisip

ne-am odihnit în apusul unei îmbrățișări

curajoase

ori am trimis avioane de hârtie spre destinații necunoscute

 

dar știu că în fiecare seară te ascunzi în crini

acolo te caut

te aștept

te înfloresc

și te dau cu împrumut

inimii

 

setea de drum lung

 

nimeni nu-ți poate interzice să înnoptezi

într-un verde boreal

o dată

de nouă ori

când ți se face foame

te vei hrăni cu pâine coaptă la soare și purtată

în sânul duminicilor

atunci vei vedea vise sparte

strivite de cer și întoarse în picturile rupestre

ori îți vei aminti de fiecare treaptă pe care am urcat-o

în vârful degetelor

să nu tulburăm setea de drum lung

 

spune-mi

cum să desparți doi lei care habar n-au cum se trăiește în libertate?

îi auzi plecând și treci cu vederea

dar nu vei ști niciodată că în ochii lor cresc arbori

în care-și clădesc cuib păsări

cu triluri magnetice

 

la cote înalte

 

suntem doi copii care aleargă cu luna sub braț

când ni se face dor de cireșe o rostogolim

până în vârful teilor mai departe

e secretul ei 

uneori o așezăm pe treptele unei cetăți de ceară

și ne rugăm să nu apună toate visele noastre

ar fi păcat de grâul pârguit în amiezi

frumoase

peste care a picurat atâta iubire

 

doar calea ferată n-a uitat ogorul acela din mâneca orașului

unde câinii se joacă de-a singurătatea

iar felinarele se sting în ochii depărtărilor și se gândesc

că trebuie să stea nemișcate

în fața jarului

toată noaptea

calea ferată și umbrele pe care le-am trimis să se plimbe

la pas cu ea

ca un râu în care ne-am revărsat dragostea

la cote înalte