Gheorghe Șrebănescu într-un zbor spre EIKON

I-aș săruta cuvântul 

 

I-aș săruta cuvântul 

ce poartă-n el iubirea,

decojită în fâșii

ce sufletul îmbracă

Iar ție vers purtat de adieri,

îți dau aripi, 

adeseori atât de obosit și trist

când sufletul cutreieră

prin ruinele deșarte.

Cădere liberă îți dau

în valea cea de groază,

ce iute tu dispari!

E valea plângerii hidoasă. 

Mă convertesc în cultul tău

în templul poeziei.

Strâng frenetic de muchiile tale

ce par neșlefuite.

Mă cufund în tine poezie

să pot renaște în destin. 

 

Te caut printre petale  

 

Privesc cum cad,

sunt pete de culoare

unduindu-se în lumină

din albul cerului ca foaia

ce-mi stă pe masă neatinsă,

sunt așteptat să-mi așez gândul.

Lumina în cristale dansează, 

vine, cade…

lovituri fine,

ating clape de pian

iar sunete subțiri

se-aud din eternitate

peste petale ale cerului.

Privesc acum spre geam

în toiul nopții e lumina

venită din gândire. 

O joacă de lumini

sunt sufletele în nemurire

desprinse din flori de rai,

în cădere se ating lin, apoi cad în tăcere.

Te caut printre petale,

cu strigătul meu, cel mai adânc

eu cel din tine… și tu cea din mine 

 

Doamna Poezie

 

Trecut

cândva în timp

de vreme îndelungată 

se așeza în mine versul

nu știu

sau poate știu

se pripășise 

sau a fost dintotdeauna

de când lumina am zărit 

îmi complica  

visele și viața 

se trezea odată cu mine

uneori înaintea mea 

dimineața deschidea fereastra

către cunoaștere

spre univers

către Creator

ce urmărea ea

în haina subțire ivoriu 

cu statura-i regală 

mânuind o daltă 

sculpta în cuvinte

mi-am spus atunci 

e vers

e ritm

am tresărit

mă înclin

la doamna Poezie. 

 

Tu steaua mea

 

Privirea ce pătrunde cerul 

atinge stelele în dansul lor,

luna trimite a sa lumină 

spre chipul meu,

ignoră astfel un luceafăr

prins într-un con de umbră,  

te caut steaua mea,

încerc să te găsesc 

acolo sus ești tu,

privirea-mi rătăcește

pe bolta cea albastră

lumină printre aștri  

erai aici cu mine 

trecutul se destramă 

din lumea astrelor

acuma îmi lipsești 

oare să aștept, 

ar fi mai bine ca să plec? 

Ce crezi tu?

Încearcă să mă auzi. 

Aseară cum m-ai auzit?

Erai numai zâmbet,

străluceai din toate colțurile 

poate mă auzi

deși nu te arăți

sau ești pe aici

nu te mai recunosc?

Te-aș recunoaște 

dacă te-aș vedea,

ești aparte,

dar tu nu apari,

mâine seară voi reveni

de vor fi nori sau ploaie

voi fi aici să caut, 

să privesc întreaga bolta cerească,

apariția ta, iubită stea.

 

Nevoia de rug 

 

Nevoia de rug

să arunc în flăcările lui 

un zid al amintirii... 

interpus stupid acelei 

armonii trup-suflet. 

Pe rând am anulat pretexte, 

tragedii sau drame, 

cândva și ele arse 

în setea lui de rug

pe care-l știu flămând, 

hrănindu-l cu prostia și trădarea, 

am aruncat în limbile de foc 

ridicol și brațe de penibil,

ce mintea-mi încleștase. 

Răzvrătit caut reintegrarea 

în universul prezent. 

Miraculos! 

Ce poți face din rug?

Acum tresar,

O, ce coșmar atât de lung și dureros!

 

Un simplu martor incomod

 

Plutesc pe gânduri în tăcere…

în vuiet trec convoaiele de morți ale durerii. 

Privesc din poarta lumii mele 

un cer fără de stele. 

E frig, mi-e rece, sunt cuvinte 

îmi zic, fie o părere? 

Stau toate mute, reci, de-a valma 

fără noimă-n convoaie plumbuite. 

Pot oare ele să nu-nvie? 

Smulse din carnea rece 

ce încă era trup. 

Din poarta lumii mele  

ocean de vis acum zăresc 

mesaje cum sporovăiesc 

de spuma valurilor prinse 

rămase fără urmă. 

Era ea, frica, venea să le susțină. 

Din jocul lor eu îmi doresc, nimic. 

Din poarta unei vieți de negăsit,  

e timpul, e trecut, e totul amintire

prinsă în spuma valului pierdut. 

Convoiul de cuvinte rămase fără glas 

se-ndreaptă în pustiu,  

în gol fără de urmă.

Sunt peșterile minții trecătoare, 

privite cu dispreț de ochiul vieții 

ce parcă le împinge pe trepte adânci, 

săpate în prăpăstii ce înghit convoaie. 

E totul mut și urme necălcate în abis.

Lumină!  

Un simplu martor incomod  

mă socotește soarta.

 

Alerg în noapte pe urme de Profet

 

Alerg în noapte pe urme de Profet

sunt pași înfipți în lut

ce îi dezvăluie chiar fuga!

În umbra mea, rătăcesc versuri

ce-și pierd din vise

aripi tăiate, rime împrăștiate.

Calc în forme de copite alungite

păstrând în ele apa

din cearta norilor.

Pașii mă dor,

cuvintele se acoperă mute

cu raze ale lunii ce pleoape îmi închid.

Alerg în noapte,

mă ustură un gând de oboseală,

tu suflet nu te oprești din drum,

îndemni gândirea

să ocolească stânca

rămasă-n urma umbrei,

tu știi acum, te-nalţi

o rază atingând

Lumină, ai învins!

Nu va mai fi doar vis. 

                             

Un strop de măreție

 

Din astre unghiulare,

ce-n boltă se înfiripă,

vin raze de lumină

spre locuri osândite la iubire.

Străbat prin gratii, către suflet, îl ating, 

buze în flăcări cerșesc, zile ploioase.

Iubirea mă pătrunde,

urmează forma ta, 

zidită din valuri,

ce se sparg în vise.

Mai este timp în univers?

M-apropii!

Din viitor tot vin

mă îndrept către prezent

sunt gratii,

îmi strecor cuvintele fierbinți 

ce-n imagini se răsfir,

un vis, o amintire,

un destin, 

amprenta ta, nisip.

Deșert plin de iubire!

Îți cer cristale de nisip,

un strop de măreție,

iar eu ție-ți promit

voi modela cuvinte

din viitor sosite. 

 

Ne înecăm cu liniștea adâncurilor

 

Trup fără nume

imagine robustă

gândul lăuntric

ce naște mâhnire

scrutează privirea 

mintea lucrează 

riduri pe tâmple  

albul cu negru

griul neutru  

suflet de veghe  

în ziduri fără chei 

se pierde în reverie

un pom

un om

fără alee

s-au așezat speranțe

pe fir de ață

viața 

cuvinte pe piscurile albite 

însă noi în ce credem

în sfinții

în pahare 

în lumea noastră

în ape tulburi

sorbim confuzii

ne înecăm cu liniștea în adâncuri.

 

Se mâzgălește cerul

 

Flori de nisip

pământul suport

șinele minții 

gânduri afumate

sărutări și lacrimi

pe adânci canale 

sintetică lume

din cauciuc și plastic

gânduri periodice 

anotimpuri arse

alunecări invariabile

groapă comună  

normalitate abandonată

înspăimântare în jur 

iubirea moare

avalanșa distruge

se mâzgălește cerul

fereastra-i e tristă

timpul concentric

revoluția ierbii 

sărut dăruit

clopote în ecou

mă ridic grăbit

răul aleargă

ireversibil în apocalipsă.