Geo Galetaru într-un Zbor de vineri

 

Un alt pământ o altă lumină

 

Trec prin camere cu țigara în mână

mă-ntreb când o să plouă

când o să ningă

dar asta nu mai are importanță

scrisorile zboară pe lângă tâmpla mea

asemenea unor gloanțe cu termenul expirat

poate aș vrea să vină o pasăre mică

să-mi ciugulească din palmă

dar nu

aici nu se întâmplă nimic

aici nu sunt păsări

nici păpădii

nici iepuri cu urechile ciulite

resemnarea e o lecție bună

simt nevoia să dau limbile ceasului înapoi

să îndes perna în capul îngerului din colț

dincolo de gustul blasfemiei

se rotește parcă o sărbătoare tăcută

cineva ne acoperă cu o liniște albastră

ne întoarcem în gările din care am plecat

batiste incolore

silabe ca niște pâini aruncate în vânt

cine să mai alerge

după cărăbușul de ieri

cine să inventeze pentru noi

un alt pământ

o altă lumină

Ceai cald pentru toată lumea

 

Citesc sylvia plath

mă gândesc la o cărămidă pe un mal albastru

zgomote care mă încurajează

pielea memoriei și ultima conotație

toate sunt aici

desenez cu creta o respirație pe un gard

libertatea e o simplă senzație în odăile goale

ne ocupăm cu ceva și iarăși înțelegem

un topor sub gheață o carte în climele meschine

ei își dau mâna și plâng

dincolo se agață de aceleași deviații

realitatea ca un copil înecat

un punct resemnat până la febră

citesc sylvia plath

nimeni nu știe cui vom da socoteală

voci tinere aer suficient

ceai cald pentru toată lumea

 

Până la epuizare

 

Să fugi

să crești la tusea seacă a celor care știu totul

ce fericire 

străzile sunt povești acre la lumina opaițului

te vei duce să vezi râul

foamea din gât și peștii fără viitor

nu există decât insecte și pământul de sub unghii

vecini zburând prin labirinturi de aur

atât e de-ajuns

apleacă-te și culege stigmatul acestei zile foșnitoare

fără limite vei ratifica dreptul la uzurpare

ce fericire

casele ca niște hieroglife ale timpului tânăr

aici ai găsit o cheie și ai luat-o cu tine

da

micile aproximări ale chimiei tale sofisticate

memoria ca un bici într-un parc inutil

ascunde-te

vei simți durerea care te apără

până la epuizare

 

Cum vom mai ști

 

Ca și când ai fi spus

vreau să plec

dar unde e puterea întoarcerii

în lucruri

în surâsuri

în apele fără somn

cândva ai trecut pe o punte

și ai văzut cum cad fluturi în jur

și cineva povestea în neștire

cu fața la geamul acela din noapte

silabe în mătasea lentă a timpului

pașii tăi în zăpada care abia începea

abia își etala absența în acea mireasmă subțire

a după-amiezii de iarnă

iată

vei spune

când vom fi pe un mal și vom ridica mâinile

spre adevărul acela

înroșit de atâtea nemișcări deodată

cum vom mai ști

apa

cuvântul

cenușa

 

Schimbare de perspectivă

 

Respectele mele

voiam să vorbesc despre alte adevăruri

avem întrebări

în canale și-n fundul gâtului

nemurirea și saltul în gol

când rănile se-ascund într-o nucă fierbinte

suntem fericiți

în duminica furnicilor care cad pe gânduri

după ora sensibilă a zăpezilor reciproce

respectele mele

pălăria și degetul strivit de tren

și soneria anunțând definiții și culori

acolo trăim la marginea zborului

în hainele unei silabe prospere

așa se întâmplă

când nimeni nu alunecă pe coaja evenimentului

fratele meu

sora mea

legea morală ca un câine de pază

pentru intrușii angajați în dispute

respectele mele

un viitor oarecare ne va îmblânzi plămânii

suntem copiii cu baloane interzise în mâini

efectul ca un bumerang e vizibil

doar în inimile decorative

mai târziu vom descoperi

axiomele care ne amputează foamea

finalul funcționează în spațiu ca un sindrom colectiv

suntem fericiți

un scenariu altoit pe aceeași ignoranță

care palpează lumile din interior

cineva vine pe furiș

și schimbă din mers perspectiva

 

Știu că sunt prea obosit

 

Știu că sunt prea obosit

ca să-mi mai pun asemenea întrebări

condiția socială nu mă interesează

numismatica e o artă care mă depășește

din ce în ce mai multe lucruri

mă lasă rece

oare în singurătatea mea

încap și aceste gesturi convulsive

ale celor care mor pe un țărm străin

nimeni nu-și aude vocea

în acest gol pe care-l experimentăm cu toții

în culmea extazului

cu floarea nebuniei la butonieră

o ușă deschisă încetează de a mai fi o soluție

de ce

de ce

rămânem mereu în anticamera manipulării

cu pălăria trasă pe ochi

cu ochii închiși peste imaginea unei livezi în derivă

e bine că urșii cutreieră încă șoselele lumii

că păsările duc peste tot

alfabetul acesta pe care-l repetăm în fiecare zi

o plantă gigantică va crește în plină iarnă

spărgând tavanul trecând prin palmele fiilor noștri

memoria și prosperitatea merg mână în mână

vom detesta în continuare ipocrizia și sertarele goale

aceste piei de șarpe abandonate în urmă

aluviuni impure în contextul oxidant al destructurării

Știu că sunt prea obosit

ca să mai număr în gând globulele albe rănile tale impare

aceeași condiție socială ca o plapumă vulnerabilă

sub care dinții noștri clănțăne ca niște baionete ruginite

lăcuste și iepuri în avanposturile unei dimineți fără trecut

în saltul acela lung

interminabil

spre nicăieri

Frumusețea ca un pact altruist

 

Am crezut că liniștea e o flacără intermitentă

până la proba contrarie

în alte împrejurări o casă și un rotocol de fum

deasupra

oriunde

să vedem luna plină și un cuțit în așteptare

cuvintele în îndepărtarea lor transmisibilă

când rămâne doar o întrebare

o întrebare a epidermei care nu ascultă nu ignoră

supozițiile și faptele de dincolo

într-o măsură suportabilă ca o arsură în iarnă

când cel care vine aduce o alinare precoce

sau un statut nou pentru ingredientele consumabile

cineva e înăuntru și știe

și soluția aceasta e un avantaj al celor singuri

și fericiți

să-ți închipui că durerea e un pact altruist

cu posibilități nelimitate

ceva

așa ca bobul de grâu

ca respirația peștilor sub apă

 

Viața pe un vârf de ac

 

Și vine ecoul unei realități care nu te mai atinge

ești singur pe scara nevăzută a faptului divers

un ambalaj de hârtie uitat pe un mal străin

cineva rostește sentințe

cineva întoarce acele ceasului înapoi

în locuri întunecate și pline de promisiuni

inima trece strada ca un gândac imprudent

lași scrumiera să cadă pe cimentul ospitalier

norul acesta are numele țigării fumate pe jumătate

n-are importanță

astăzi înveți să numeri să lovești cuvintele în moalele capului

cu nepăsarea celui ce nu mai are nimic de pierdut

nimic de câștigat

cerneala se usucă pe rănile de ieri

ne întâlnim în preajma gropii cu scarabei

în preajma acelei patologii abstracte

în care ne bălăcim cu vigoarea unor animale imprevizibile

mâinile noastre descresc între pereți și poeme proaste

creierul funcționează până la capăt

emite semnale de bună credință

viața pe un vârf de ac

și ce mai urmează

perfecțiunea la momentul potrivit

ca o improvizație pe timp de iarnă

 

Încă nu

 

Cândva

râul acesta

și aura care-l înconjoară

ca o pânză de păianjen

chipul celui care pleacă

și

câmpiile nesfârșite

vocile unui pământ nevăzut

acolo

în adânc

flacăra și cifrul zborului

gândul și memoria

evadarea și ficțiunea

da

ficțiunea

să lași în urmă grăuntele fierbinte al disperării

onomatopeea tristă a spicelor inefabile

sfidând pliul convulsiv al realității

tu rămâi

tu rămâi

nimeni nu recunoaște lașitatea retragerii

elanul aspru al banchizelor fără trecut

fără orizont

aceeași singurătate recognoscibilă în gestul cu care treci strada

în alinierea blândă a norilor sub un azimut întunecat

continuitate și discontinuitate

când diminețile au adevărul lor

și tu deschizi o ușă

și crezi că ai ajuns

dar încă nu

 

Ziceți ce vreți

 

Ziceți ce vreți

e un pământ acolo în cer

pe care stau îngerii și visează

fructe și cuvinte și arome de piper

mama îmi spunea că nimic nu doare

când te înalți în vârful picioarelor

și atingi cu mâna crengile rănite de frig

e iarnă și câmpia se-ascunde sub pleoape

un somn greu de apă într-o duminică vulnerabilă

Ziceți ce vreți

livezile se rotesc din nou după soare

un mecanism implacabil ne-apropie de nori

ajunge să ieșim la ferestre și vom vedea

o sărbătoare în scaunul cu rotile