Gabriel Gherbăluță într-un Zbor de vineri

 

să nu ucizi pasărea cu ouă de aur

 

murim și nu știm de ce

plecăm nedumeriți și triști

lăsând în urmă

un semn de întrebare

cine suntem noi?

cobai pentru alții

donatori de sentimente

risipite în van

păsări care fac ouă de aur?

 

murim și nimeni

nu ne-a învățat

să trăim

 

știi?

 

ar trebui să adun într-o poezie

necazurile neîmplinirile

eșecurile și durerile

apoi să o șterg

astfel 

totul ar dispărea

ca la o spălare de creier

 

ar trebui

 

al nopții neterminate

 

mi-a bătut cu verde-n geam

roșul greu de la cireșe

vrei să am ce nu mai am

păr albit ascuns sub meșe

 

trece vânt grăbit pe dungă

șuierat prin dinți de parcă

s-ar împiedica s-ajungă

un sfânt Petru într-o barcă

 

mi-a căzut azi-noapte-n vis

steaua călăuzitoare

singur iar acuma mi-s

far stingher la cap de mare

 

mi-a bătut cu verde-n geam

noaptea ca să nu te am

 

vino să-ți ghicesc!

 

să te culcușești

în cupa unui mac

la capăt de cireșar

și să doooormi până

iarna târziu!

 

să te cuibărești

în cochilia unui melc

ca în pântecul mamei

și să visezi că ești copil

 

să te întinzi

la capătul

lui oriunde

și să-ți dai seama 

că nu ești

nimic

 

Vară

 

cuvintele îmi miros 

a vară

s-au dezbrăcat de silabe

pe marginea poeziei

și s-au aruncat

în valurile ei

copii înnebuniți de 

răcoarea ei

 

e vară 

și am început

să-mi trimit la plajă și gândurile

 

oameni obișnuiți

 

să se îmbrace în cuvinte

să iasă apoi așa

pe stradă

ca la o mare sărbătoare

și să se dezbrace 

de hainele cuvintelor

leeent

cât mai lent

ca niște streaperi

 

oameni obișnuiți

într-o lume nebună

construind un turn babel

al cuvintelor uitate

 

revenirea la doi

 

marea problemă a lui unu

este singurătatea

degeaba îl trage de mânecă

doi

unu se încăpățânează

să nu-și însoțească umbra

 

născut mut

desenează doar întrebări

pe autostrada cuvântului

la care nu va răspunde niciodată

 

e vară acum

și se simte îndrăgostit 

de singurătatea lui

 

fredonează în gând 

„je t,aime, moi non plus”

 

povestea bătrânului prinț

 

în cochilia scoicii aduse de la mare

acolo își găsise adăpost

(micul prinț crescuse mare

și părăsise colțul de lună

de unde privea 

ca printr-un ochi întors

pământul)

era singur

până și singurătatea îl părăsise

pentru că nici ei

nu îi plac oamenii triști 

nici bătrânii

 

în cochilia scoicii aduse de la mare

bătrânul prinț stătea 

în poziția liliacului

spânzurat de literele

singurului cuvânt 

pe care și-l amintea

 

era începutul toamnei

și urma să se nască iar

 

vară indiană

 

știe că va mai trăi

deghizată într-un anotimp

cald, indian

dar fără culorile războiului

pe fața caldă 

a soarelui

 

știe că va rămâne acolo

până ce o vor goni ploile

și cețurile 

și brumele însingurării

 

e o vară/toamnă acum

el își numără silabele

în care a adunat singurătatea

și scrie pe geamul aburit

de ploaia caldă –

doareee!

 

al risipitorului

 

am uitat secunda pe cadran de ceas

timpul mă aleargă spre capăt de drum

viața – o clepsidră, atât ne-a rămas

ziua se preface într-un nor de fum

 

taica chronos arde zâmbetul sub mască

un lung șir de viruși într-un șir de vieți

adormit în iarbă un arhanghel cască

desenând în țărnă un stol de ereți

 

risipesc lumina peste cenușiu

amețit de dorul soarelui de mâine

nu-mi pasă de moarte, eu încă sunt viu

cu trei pești în mână și bucăți de pâine

 

risipesc cuvântul fac din el un crez

înger de-ntuneric astăzi în poez