Florina Sanda Cojocaru într-un Zbor de vineri

 

De cealaltă parte a glasului

 

cineva îmi grăbește plecările 

nici îngerii nu mai sunt ce au fost 

gândesc

în timp ce îmi apropii dimineața de umerii 

de aramă.

 

desenez aripi pe asfalt

niciun zbor

doar frângeri.

 

*

dincolo de glas am zidit toamnele 

una câte una 

fără de speranțe

apoi au venit ploile 

ca o plângere de cuvinte.

 

*

cu un singur răsărit 

te-am adus înapoi 

în verile mele 

și m-am rugat să mă pictezi 

de verde.

 

*

de cealaltă parte a glasului

au rămas doar ușile pe care

nu ai îndrăznit să le deschizi

 

și doare uneori

ca o întindere de uscat

fără nicio mare.

 

*

mi-am adunat un munte de pietre

în drumul spre uitare 

am oblojit rănile cerului în ochii copilului 

din mine 

am rostogolit cuvintele abrupte 

spre nicăieri 

apoi, am lăsat înserarea 

să mă tacă. 

 

tu erai de partea cealaltă a 

glasului 

mereu de cealaltă parte.

 

*

patru metri pătrați de ferestre 

să văd cerul, mi-am spus 

să îl pot cuprinde între omoplații înserării 

până ce doare orice urmă de lumină 

 

patru metri pătrați de ferestre 

prin care să intre, încolonate, tăcerile lumii 

și spaimele sângerând uneori 

 

de aici, e mai aproape moartea 

ai putea spune 

sau poate că viața 

de ce nu?

 

patru metri pătrați de ferestre 

și doar glasuri ce se îndepărtează

 

îmbrățișează-mă 

să nu uit niciodată 

 

nu am voie! 

 

*

vocile se pierd în noapte 

 

până și ecoul a murit 

strivit de pietrele gândului 

 

rămâi să adulmeci umbrele ultimei ore 

de toamnă 

 

alta nu va mai fi, alta nu va mai fi 

repeți obsedant și obositor 

bolnav de cădere 

 

e un chin să tragi obloanele ivărului peste iluzii 

vor veni zăpezile, îmi șoptești speriat 

apoi, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic 

te retragi de cealaltă parte a glasului. 

 

*

îmi vorbește mereu despre o femeie 

e aceeași în visele sale 

o umbră a unei mulțimi 

vine 

îi ordonează duminicile după cântec 

aruncă zilele sălcii într-un ungher întunecat 

împrospătează culorile memoriei 

apoi dispare 

 

de două nopți nu a mai venit 

îmi spune 

mă simt ca un orfan 

 

închid ochii și tac 

îmi apropii pădurea de coaste 

 

sunt aici, i-aș spune 

doar că 

de cealaltă parte a glasului. 

 

*

pe strada mea dau în toamnă 

tristețile 

 

ore gălbui pocnesc în moalele cerului 

ca niște sâmburi prea copți 

căci, adevărat îți spun: 

n-am fost niciodată atât de aproape 

de albastru 

cum 

n-ai fost niciodată 

atât de departe 

de mine. 

 

*

doar uneori mai ies din carapace 

 

strigătul meu e un rânjet în lună plină 

 

lumea își schimbă guvernele 

lumea își păstrează săracii 

 

dumnezeu moare în noi 

 

ce departe sunt cuvintele! 

 

*

moartea e urâtă, mi-am spus

atunci când mi-am îmbrățișat tatăl pentru ultima oară 

are ceva din duhoarea vremurilor 

și a dimineților balcâze

 

mi-am dorit să fiu mică iar și iar

să pot cuprinde cerul cu palmele 

să cred că lacrimile pot fi diamantele înserării 

și atât 

să aud cântecul începuturilor 

într-o explozie de lumină 

și să cred că durerea nu e mai mare

ca cea pe care o simți atunci

când iei înainte pietrele

de pe drum 

că nu poate să te roadă 

înlăuntrul ființei tale 

să te doară tot 

și să nu știi de unde începe 

și unde se termină 

 

iluzii, iluzii, iluzii

strigi și nimeni nu te aude 

o viață cât o iluzie 

mai spun

apoi

mă retrag spășită 

de cealaltă parte a glasului.

 

*

gândesc la un apus al cuvintelor

violoncelul îți va aduce aminte de mine

sau poate că nu

 

te voi lua de mână 

și pietrele nu vor săpa răni în carnea noastră 

zilele vor avea gust amărui

de cafea neîndulcită

iar dinții ni s-or strepezi

în apele sălcii ale uitării 

 

te voi lua de mână 

și îți voi vorbi despre toamnă 

iar tu

mă vei privi ca și cum 

nu ai auzit niciodată pomenit 

numele meu.

 

*

ziarele vorbesc despre o posibilă recesiune 

mai mult haloperidol pentru creduli, spui

apoi îți îmbraci toamna târzie 

și pleci în căutarea apusului perfect 

 

celelalte 

sunt nimicuri.