Emilia Țuțuianu într-un zbor spre EIKON

El

 

În tolba inimii, ascund

zâmbetul lui.

În caseta anilor adun boabe

de smarald și imagini.

Apoi, avântându-mă din iarba deasă

a pământului,

Mă furișez în noaptea albastră,

alergând bezmetic spre ceruri.

Caut fericirea ce s-a destrămat

sub pleoapele îngreunate de lacrimi –

Caut parfumul mâinilor sale

pocal revărsat din beția inimii –

Și simt cum din trup cresc

aripi lungi de mătase,

Și sufletul îmi transformă trăirile în rouă

 

Revenire

 

Cuprind în brațe căldura verii

și-n suflet vreau s-o strâng

pentru tine, când vei veni..

Singurătatea, vicleană vietate,

sfidându-mă dușmănos, mă privea…

Mă ghemuiesc în mine, obosită;

Și adun în brațele ce-mi flutură în vânt,

amintirile rămase, din alt timp.

Inima se deschide ca o rodie,

Cu picături roșii, ce se-amestecă

cu scurgerea haină a Timpului,

cu nisipul lucrurilor pierdute,

cu osteneala trupului zbuciumat,

cu arșița febrei ce mă devoră

 

Nostalgie

 

Ea trece pe stradă făcând pașii mici

şi simte în ceafă, în spate, pe-obraz,

privirile celor ce grav o condamn

– Păr verde?! Păr verde?!

s-aude ecoul.

Ea merge înainte –

şi vântul pribeag îi mângâie părul.

– Ce verde închis!? E pădurea?!

uimit își pune-ntrebarea

Iar fata încet îi șoptește:

– Pădurea e-n sufletul meu,

mi-e dor de pădure și nu pot să o văd,

și numai suflarea ta știe să mângâie,

Pădurea din părul meu.

 

Salcia

 

Pletoasă, gânditoare, cu pleoapele închise

i vântul dezmierdându-i faldurile grele,

Pe malul solitar al unui râu rămase,

O salcie pletoasă, sub cerul plin de stele.

Era sublim sub lună, când briza ne cuprinse

Cu brațele ei grele de frunze şi-nfloriri

Ne-nfioră tainic de amintiri apuse,

Și-n oglinda apei se-apleacă murmurând:

Tu la izvor, Eu la vărsare

ne legănăm cu vise şi iubiri,

... cuprinşi de neuitare!

 

Joc

 

De mică, am visat să merg pe valul apei înspumat,

S-adun în ochi mişcarea lui şi reflectarea cerului,

Să simt răcoare-i la picioare,

Să simt că-ntregul corp mă doare.

Şi într-o zi…

Priveam la droaia de copii care cântau voios, săreau

Şi pietricele zvârlite departe, pe mal adunau

Erau zeci, sute şi mii

şi albe şi negre, maro, cenuşii,

Dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere

Venind de departe, vorbind de alte ere.

 

M-am aplecat şi-am strâns şi eu…

Le-am aşezat chiar la uscat,

Le-am ridicat şi m-am jucat

Zvârlind în sus pe rând, mereu,

Una, două, trei, patru… dar au picat

Din nou în praf. S-au murdărit!

Şi-atunci iarăşi am pornit

Pe prundul aspru să găsesc

Doar pietre albe, negre, maro şi cenuşii

 

Trecut-au anii… Te-ntâlnii pe malul apei argintii

Eram ca doi îndrăgostiţi, ce-nlănţuiţi

Mergeam încet, călcând uşor,

Nisipul ridicând în zbor,

Dar, deodată am simţit intrând în tălpi

prundişul galben-cenuşiu,

Şi am strigat, ca şi atunci când pietricele azvârleam

În apa în care mă scăldam;

Înnebunită am ţipat: Sunteţi aici? Nu m-aţi uitat?

 

Le-am strâns apoi pe toate-n mâini

albe şi negre, maro şi cenuşii,

Dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere,

Venind de departe, vorbind de alte ere.

 

Strângeam, strângeam şi trupul mi-l simţeam

Plin de fiori şi de durere

Dar nu ţipam; ci iar strângeam,

Mai tare, tot mai tare vream

 

Şi sângele simţeam că-mi fierbe,

Ceream ceva şi nu ştiam

Că-n mâini s-a plămădit durere şi plăcere,

Şi pietrele-mi intrau în piele iar

sângele curgea şuvoi

Iar mâinile lipsite de viaţă şi moi

se desfăcură încet, pe rând,

ca şi o vorbă dintr-un gând.

Pe degete, sângele-mi făcuse inele

iar ele, sfintele pietricele,

Dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere

Venind de departe, vorbind de alte ere,

Nu mai erau: albe, negre, maro, cenuşii

Ci roşu aprins, cu pete aurii

Şi-n mâini parcă aveam zeci, sute, făclii.

 

Pioasă, genunchii i-am pus pe pământ

Şi ochii şi faţa şi gura-mi rosteau în cuvânt

Ce-amarnică-i truda!

Dar, iar am plecat pe malul apei înspumat

Pietricele s-adun: albe şi negre, maro, cenuşii

Să le dau strălucirea, să le fac roşii-aurii….

 

Visul meu

 

Tu cauţi aur,

Eu caut armonie –

La fel de năprasnic, căutăm

Amândoi.

Visul, fără să-mi răspundă acum,

Se-ascunde sub perna nopţii,

Şi-l legăn, pe şoptite, l-adun –

Să-l dărui mai târziu vieţii.

Tu cauţi aur,

Eu caut armonie!

Năprasnici suntem,

Amândoi.

 

Acceptare

 

În intervale de ani

tipicul Vis se repetă,

şi-ntr-o lume paralelă,

cu umerii plecaţi păşesc

potrivindu-mi paşii

cu tăcerea din regresul cuvintelor.

Un vânt pribeag mă poartă

peste pământul verde,

zămislitor de viaţă

şi-n mâini cuprind înfiorată

izvoarele cu apă cristalină

în care mă privesc ca-ntr-oglindă.

Aştept şi Tac,

Plâng şi Zâmbesc

… Trăiesc!

 

Ochii tăi

 

Ochii tăi, senini și calzi,

adună-n ei chemarea vieții.

Dor vrăjit în ei ascunzi,

nopțile tristeții.

Privirea ți-e smarald curat,

strălucind ca două stele,

adesea blând au luminat

durerile mele.

 

Cu al tău surâs smerit,

de pe blânda-ți față,

drum şi cale ai deschis,

din moarte, spre viaţă.

Mult aş vrea să mai rămâi,

valurile-n ochi s-opreşti.

Din ochii tăi de jad aprins,

Iubirea spre mine s-o reverşi.

 

Destin

 

Pășesc, privind tot înainte,

prin frunzele ce cad foşnind –

crâmpei de vise ostenite,

tresar sub pasu-mi obosit.

Zadarnic ochii mei mai cată,

prin vechiul Aladin ochean,

o rază limpede, curată,

pe care-o vreau… dar n-o mai am!

Stingher tu treci pe lângă mine

şi ierni aduci şi vânturi reci

Oh !… te cunosc atât de bine,

destin al meu, la cine pleci?

 

Visul dragostei

 

Mă fură parfumul florilor de tei

şi-l simt cum m-alintă în somn.

În vis îmi apar statui măreţe cu zei

şi Feţi Frumoşi şi-nfricoşaţii zmei.

Şi totul în jur e feeric

Iar noi, umblând printre ei,

simţim ridicându-se din scoarţa bătrână,

în valuri de aburi, mirosul de tei.

Pe aripi de vânt ajunge la mine

chemarea ta sfântă şi plină de dor.

Şi-n văl de mireasă mă-ndrept către tine,

plutesc prin pădure

păsări ne cântă, în cor,

imnul iubirii eterne

Dar visul se stinge.

Din nou mă trezesc,

pun mâna pe buzele-mi aprinse,

te caut peste tot

şi nu te găsesc!