Diana Vinturici într-un zbor spre EIKON

Zădărnicie

 

De câte ori să te mai pierd, iubite?

Sunt morile de vânt, sub cer, pârjol!

M-am risipit în lanurile pustiite,

Sub țipătul cu care-am invocate pământul gol,

 

De câte ori să te mai strig, în noapte?

Plânsetul meu mai spală zorii uneori,

Îmi sângerează buzele atât de coapte,

Ca macii care-i umflă vântul sub comori,

 

De câte ori să mai alung furtuna?

Știu pe de rost scenariile dramelor din cer

Și dintre toate ploile ce cad, niciuna

Nu-ntoarce capul, sǎ-mi rǎsufle-n piept, când pier!

 

Viscole fără nume

 

Mǎ trec ninsorile spre alte cazemate

Și viscolele fǎrǎ nume mǎ strǎbat,

Tu ești cu fiecare iarnǎ mai departe,

Eu caut ȋncǎ, dintre noi, un vinovat,

 

Ne biciuie pǎdurile sub ceruri sparte –

Schelete ambulante sub tǎceri,

Iubitul meu cu pletele deșarte,

Eu mâna ți-o ȋntind, tu n-o mai ceri

 

Și vrǎbii mǎ-nsoțesc de nicǎierea,

Ȋn aripi frâng lumina unui far,

Doar tu-mi mǎsori ȋn flori de ger, cǎderea,

Opritǎ-n țurțuri de iubire, pe trotuar!

 

Penitență

 

Iertare-ți cer cǎ te-am iubit prea mult,

Cǎ ți-am zidit ȋn suflet roze de luminǎ,

Iar azi, când trec prin viața ta, ca o strǎinǎ,

M-așez pe banca goalǎ sǎ te-ascult,

 

Se-așazǎ vrǎbii peste umbre negre,

Mâncând din palma mea un colț de cer,

Cine mai stǎ ȋn RAIUL tǎu de veghe

Sǎ nu mǎ sting precum o stea, ȋn propriul ger?

 

Mai chem copacii uneori la cinǎ,

Sǎ-i vând pe-o amintire de cristal,

Paharul meu mustește a ruginǎ,

Al tǎu, ȋn mâna lor, e sfântul GRAAL,

 

Atâția ani s-au așezat pe pietre,

S-au strâns atâtea lǎcrimare dedesubt,

Nici cerul nu mai poate sǎ mǎ ierte

Câți Sori din tâmpla inimii i-am rupt,

 

Mai trece-un an, mai pleacǎ ȋnc-o iarnǎ,

Lǎsând ghețarii sfǎrâmați pe jos,

Rǎmâne-n aer pustiirea care toarnǎ

Un dor de noi mereu primejdios!

 

Nimeni nu știe

 

Nimeni nu știe cǎ eu te iubesc!

Doar sufletul meu singur și mut,

Tu n-ai simțit pleoapa nopții de lut

Cum ȋmi sperie visul cu râsu-igrotesc?

 

Ea râde de mine ca de-un clovn obosit –

Tristǎ paiațǎ cu glas rǎgușit,

Nu mǎ lasǎ sǎ dorm, perna-i de piatrǎ

Şi-n ȋntunericul ei, câinii mǎ latrǎ,

 

Nimeni nu știe cǎ eu te iubesc!

Numai tǎceri – rǎstigniri pe pereți,

Tablouri de apǎ așteptând dimineți,

Sǎ-mi spele cu rouǎ plânsu-mi prostesc,

 

Dureri agǎțate-n cuiere de cearǎ,

Se aprind lumânǎri – dulce povarǎ,

Ea se ascunde ȋn colțuri de casǎ,

Ruinǎ de dragoste peste gânduri rǎmasǎ,

 

Nimeni nu știe cǎ eu te iubesc!

Numai ruga-mi fierbinte, ca tu sǎ-nțelegi,

C-ale tale sunt nopțile mele ȋntregi!

Spune-mi, te rog, ce sǎ fac sǎ m-opresc?

 

Mângâiere

 

Doamne, dacǎ m-ai iubit vreodatǎ,

Lasǎ-mi poarta descuiatǎ!

Ȋngeri negri stau sǎ-mi prindǎ

Talpa iadului de grindǎ!

 

Doamne, dacǎ m-ai crezut ȋn rugǎ,

Punând dracii toți pe fugǎ,

Lasǎ-mi firul vieții drept,

Sǎ țin soarele ȋn piept!

 

Doamne, dacǎ ȋmi cobori un ȋnger

Sǎ mǎ vindece când sânger,

Pune palma ta pe moarte

Și-apoi, du-o-n iad, departe!

 

Doamne, dacǎ m-ai trimis ȋn lume,

Cǎutând sǎ-mi fac un nume,

Dǎ-mi iubire sǎ pot duce

Mângâierea ta pe cruce!

 

Imperativ

 

Cine n-are tǎceri, sǎ-mprumute!

Insomnia e lungǎ cât o viațǎ de om,

Doar beznele lor mai stau sǎ asculte,

Rugǎciunile sufletului ȋnainte de somn,

 

Cine n-are iubiri, sǎ le fure!

Pereții odǎii nu atârnǎ de cer,

Dorul se-ntinde ca un foc de pǎdure,

Şi fuge de golul aninat ȋn cuier,

 

Cine n-are poveri, sǎ se-ascundǎ!

Ele vor trece fǎrǎ vânt sub zǎpezi,

Şi toate distrug, toate inundǎ

Sufletul prins ȋn lacrimi de iezi!

 

Elegie de toamnă

 

Eu am sǎ mor ȋn fiecare ploaie

Puțin câte puțin, IREPETABIL,

Ȋn timp ce toamna trece prin odaie

Din ce ȋn ce mai mult, IREPARABIL,

 

Se lasǎ greu pomeții ei pe geamuri!

De-atâta frig, nici sufletul nu-l vǎd!

Mai ȋmpietrește uneori sub ramuri

Sub talpa ei, magnificu-i prǎpǎd,

 

Nǎluca ei prin camerǎ ȋmi trece,

Ȋi recunosc parfumul și tresar,

Și greu se-ncumetǎ sǎ plece

Balada ei cu vers de chihlimbar!

 

Existǎ-n ea ceva INEXPLICABIL

Și-acel ceva mǎ face s-o iubesc,

Ȋn modul ei de-a fi, INEGALABIL,

Mǎ pierd ȋn stropii ei ce mǎ prostesc!

 

Noi am semnat un act de toleranțǎ,

Atâta timp cât ȋncǎ o aud,

Sǎ-i las și mâine, cheile pe cleanțǎ,

Chiar dacǎ preșul de la ușǎ este crud

 

Și chiar de stǎm la masǎ amândouǎ

Cu ochii pironiți ȋn felinare,

EA- sǎ mǎ cumpere când plouǎ,

EU- sǎ o vând pe câteva parale,

 

Ne suportǎm pe rând, IMPARDONABIL,

Un strop mai pierde ea, o moarte, eu

Și-atunci când ne vom consuma, PROBABIL,

Ne vor uni tǎcerile ȋn curcubeu!

 

Dacă aș ști

 

Dacǎ aș ști sǎ tocmesc prețul speranței

In talciocul himerelor ce plǎtesc s-o rǎscumpere,

Mi-așvinde curajul la tarabǎ, ȋn beznǎ,

Oricǎrui nebun ce va vrea sǎ ȋl cumpere,

 

Dacǎ aș ști cât fac rugǎciunile

Adulate de oaspeții nepoftiți ai pǎcatului,

Mi-aș sǎruta moartea cu buzele visului

Fǎcut ghemotoc la picioarele patului,

 

Dacǎ aș ști sǎ-mi plǎtesc datoriile

Fațǎ de sufletul meu incurabil,

M-aș semna pe iubire, sub tǎlpile rugilor,

Iscǎlind cu destinul, abia descifrabil!

 

Cronicile toamnei

 

Dau cronicile toamnelor de jad

Pe nopțile-agǎțate-n felinare,

IUBIREA trece ultimul jihad,

Cǎci ploaia lupta crâncen s-o doboare,

 

Am obosit sǎ caut STEAUA de sub ploi,

Sub cer e mult prea multǎ umezealǎ,

Penițe strâmbe sunt copacii goi,

Iar apa, doar un petic de cernealǎ,

 

M-apuc de mâine cronici sǎ rescriu,

Cǎci de n-ar fi, aș aresta CULOAREA,

Sǎ-i fie zeghe, frunzele, târziu,

Și sufletele voastre, ȋnchisoarea,

 

Sunt toamne ce miros a struguri copți,

Eu vi le las, pe toate, numai vouǎ,

Cǎci vor veni, de mâine, alte nopți,

Sǎ stingǎ insomniile cu rouǎ!