Aurora Best într-un Zbor de vineri

 

1

 

Trecutul îmi bate la poartă

Să-ntrebe de ce am plecat,

Deși o minciună deșartă

Dormise cu mine în pat.

Trecutul mă strigă pe nume,

Cu glasul cumva serios

De parcă nu-i vremea de glume

Și timpul e brusc prețios.

Trecutul îmi cere tributuri,

În nopți de asceză ascuns,

Din tristul morman de rebuturi

Încearcă să facă răspuns.

Trecutul pleca-va pe scuturi,

E mort. Am plătit de ajuns.

 

2

 

Te-aștept cu o frunză și-o cupă cu vin,

Silabe mocnite șoptindu-ți din ușă,

Deschide-mă nopții și fă-mă suspin,

Învie-mi misterul ascuns în cenușă.

Mai adu-mi ofrande și cazi în genunchi,

S-aud cum îți geme iubirea prin vene,

Ia-mi părul în palmă și strânge-l mănunchi

Și scrie-mi pe pielea arzândă catrene

Septembrie-și cheamă satirii la joc,

Dezmățul pădurii îmi bubuie-n coaste,

Te strig siderată destin sau noroc

Și timpul, zâmbind, s-a oprit să ne-adaste.

Iubite, e toamnă, și tu mi-ai promis.

Te-aștept cu o frunză. Avem paradis.

 

3

 

Fără așteptare,

Fără întrebare,

Cad numai cu tine razele în soare.

Atât de dor de tine, că se deschid genuni

La poalele tăcerii în care m-aș închide,

E noapte și, în taină, se săvârșesc minuni,

Incinerând mormane de întrebări stupide.

M-am rătăcit o clipă și tu m-ai căutat,

Certându-mi spaima nouă cu vorbe veninoase,

Mă doare încă graba în care ai plecat

Când aruncam cu stele în cerurile joase.

Mi-s buzele crăpate de cât te-am așteptat

Și-mi strâng sub pleoape rouă din flori de tei căzute

A mai trecut o clipă din timpu-mprumutat,

Doar spune-mi dacă lama lehamitei se-ascute.

 

4

 

Azi se strecoară iarna-n calendare

Și lupii mei te cheamă răgușit,

Cad lacrimi înghețate în ferpare

Vreau să îmi spui ce fi-va la sfârșit.

În noaptea asta stranie și rece

Când ies stafii să joace la răscruci

Și cerurile-ncep să desferece

Din lanțuri preatemutele năluci,

În noaptea asta mirosind a spaimă

Adună-mi flori de gheață în pahar

Și amuțește vântul ce îngaimă

Litanii-ntunecate la altar.

Șoptește-mi vorbe mici de descântare

Și strânge-mă în brațe îndârjit

Când se strecoară iarna-n calendare

Și luna peste noi s-a prăbușit.

 

5

 

Vorbește-mi, vorbește-mi cu glasul scăzut,

Adună-mi cuvinte ce nu le-am văzut,

Vorbește-mi limbi moarte și nume din rai

Să nu uit misterul șerpescului grai.

Mai picură-mi vorbe cu clinchet bizar,

Fă-i toamnei din mine semantic frunzar,

Înlănțuie-mi taina cu sunete lungi

Când noaptea la mine în brațe ajungi.

Vorbește-mi, iubite, și fă-mă să râd,

Trecutul își cerne frustrările, hâd,

Îneacă-l cu hohot, zâmbește-mi firesc,

Învață-mă tu, ca pe prunci, să vorbesc.

 

6

 

Ce puține cuvinte avem

Să ne spunem pe nume cu ele,

Să descriem fiorul suprem

Ce-l simțim deopotrivă sub piele.

Ce cuvinte sărace rostim

Când din ochi șiroiește uimire

Și același străvechi heruvim

Se oprește, zâmbind, să ne-admire.

Eu ți-aș spune de dorul acut

Ce-mi țâșnește sub coaste deodată,

Dar nu am vreun cuvânt cunoscut

Și nu-i nimeni a-l spune să poată.

Ți-aș șopti despre tot ce-am găsit

Într-o noapte ciudată de vară

O fantasmă cu zâmbet lihnit

Ce-a uitat de la bal să dispară

Și ți-aș cere cuvinte de leac

Să-mi aline greșitele spaime

Dar, lipsindu-mi cuvintele, tac

Și las visele-n zori să îngaime.

Ce cuvinte puține și reci –

 

Turnul Babel nu-i doar născocire,

E momentul în care, pe veci,

Am uitat să vorbim fericire.

 

7

 

Iubite, mai stai, să mai bem o cafea,

Aprinde-ți țigara și cântă-mi ceva,

Sau ia-mă în brațe, sau spune-mi povești

Și du-mă-n fotoliu cu gesturi firești.

E toamnă probabil la mine în cer,

Trec îngerii ploii cu zâmbet sever,

Mi-e frig câteodată când nu ești aici –

Icoane în suflet și-n creier pitici.

Te-aș cere luminii cernute în zori,

Căzând peste vise în stranii culori,

Și beznei te-aș cere, să nu poți să pleci,

Să stai înc-o oră... un an... șaptezeci.

Privește-mă-n ochi și promite-mi mai mult,

Jertfește-mi cuvinte când nu te ascult,

Eu tac. Am pe buze sărutu-ți păgân,

Zâmbește și spune-mi în șoaptă:

– Rămân!

 

8

 

Când toarnă durerea în mine

O cană cu sânge stricat

M-ascund în tăceri clandestine

Și-mi leg caii minții de pat.

Cad frunzele verii ce vine

Când noaptea ne strigă la geam

Mai am și tristeți, și suspine

Și visuri mărețe mai am.

Port cercuri de gheață pe brațe

Port ploaia în ochi uneori

Iar lumea se-ntinde să-nhațe

Lumina ascunsă-n culori.

Te cer insolent de la timpuri

Pierdute de mult la mezat

 

Ce triști, resemnați și ce singuri

Târam înc-o zi spre vizat.

Învață-mă graiul extatic

În care știam să te chem

Și suflă încet în jăratic

Un foc primitor să avem.

 

9

 

când doare tăcerea, te sun,

îmi fac din tristețe trofeu

și seara pe masă îți pun

o halcă de carne de zeu.

ți-aș spune pe nume șoptit

când palma pe tine-o pogor,

această întoarcere-n mit

îmi pune pe gură zăvor.

ți-aș spune pe nume țipat,

s-audă doi îngeri din cer,

să știe că n-au pariat

cumva pe vreun foc efemer.

ți-aș spune pe nume în gând

când ochii în mine ți-nfigi,

de toate-ale lumii uitând

și clar, fără nume, mă strigi.

 

10

 

Fântâna cu greață

(una dintre puținele poezii cu titlu, care a dat numele potențialului meu prim volum de poezii, nepublicat vreodată)

 

Mi s-a năzărit să stau

În fântâna mea cu greață

Și prin apa ce o beau

Să răsară flori de gheață.

Cerul să-mi mai dea, tăcut,

Câte-o veste de lumină,

Apa, când o mai sărut,

Să miroasă-a lună plină.

Să mă caute un nor

De la cumpăna furtunii,

Să-mi arunce-ntâmplător

Fulgere în loc de funii.

Să mă cațăr până sus

Prin fântâna mea rotundă

 

Și la ultimul apus

Gheața-n ghizduri să pătrundă.

Vreau să zac printre oglinzi

Emanând singurătate,

Iar când tu o să mă vinzi

Îți voi da fântâna-n rate.