Alexandru-Eusebiu Ciobanu într-un Zbor de vineri

 Debut poetic

***

Fericirea mea e un câine turbat,

aseară mi-a umblat prin gânduri 

și acolo a rămas până dimineață,

până-n dimineața zilei de Paști.

Nici astăzi nu mă lasă,

pentru că mă iubește întâia oară după Hristos.

Câine, rupi bucăți din sinapsele mele 

îmi exciți hipotalamusul și mă îndrumi spre poftele pământului,

atât de fraged și verde

(„verde crud, verde crud”).

E tot ce ne lasă inima goala și ochii împușcați.

 

***

Fiecare ființă îmi spune despre tine 

și nu mă minte când lacrimile tale 

costă cât fărâmiturile pâinii mele, 

cât mușchii mei lucrați un an la sală. 

Bucuria se îndoapă în existența ochilor, 

acei ochi ca niște covrigi necopți pe interior, 

năvălesc în micile noastre creiere de hârtie 

și ne întrebă și azi:

„oare nu e târziu pentru mâine?”

 

Aer

 

Nimic nu are aer,

totul e o trudă contra lui Isus,

contra crucificaților care așteaptă aer.

nu le mai rămâne decât un strigăt,

aer, aer pentru o viață întreagă

în care urci și cobori,

cobori și urci geocentric.

Mihail, ochii tăi negri nu au loc să cuprindă lumea,

ci doar să cucerească privirile celor ce cad în

mâine,

mâinile care mai ieri se rătăceau

în greșelile lui Pilat;

asemenea unui resuscitat ce caută și astăzi o gură din aerul lui Isus

și nu-i găsește decât sarcofagul gol

în care o lume caută umiliți în amonte.

 

Poem la miez noapte

 

Doamne, nu-i vina mea

că te-ai născut din mâinile ucigașului Nero.

eu sunt mic, iar ca să fiu mare

îmi trebuie barba ta;

și totuși sunt acel ceva care te rupe de realitate,

te aruncă într-un vid.

Între noi prostii și Iuda nu e niciun drum de ales.

Drumul celor sinucigași pătrund în purgatoarele tunuri,

pătrund în sufletul nevinovat al Siberiei.

Doamne, nu e vina mea că te-am părăsit azi noapte,

până dimineața mă sugrumau păsările tale de metal;

(„nu ai să le ceri nimic celor ce mor?”)

 

Și nu uita că sunt mai frumos decât tine,

și decât derbedeii ăia care te înconjoară din înaltul Succubus.