Alex Neguran într-un zbor spre EIKON

Debut poetic

Ecce homo

 

După ce s-a născut,
Universul 

și-a deschis ochii
... „și a fost lumină”.
Apoi, un Suflu, l-a învățat

să clipească.

Trăim, de atunci, în cadența clipirilor sale,
până când își va strânge ochii 

atât de tare
încât tu și cu mine – o singură lacrimă,

ne vom prelinge, în jos,

pe toată fața sa.

În urma noastră

vom lăsa șanțuri
pentru celelalte lacrimi

ce ne vor urma.

 

Thetys

 

Nu știu de-ai zămislit tu cerul ori el te-a zămislit pe tine...

Știu doar că-n unduirea ta, m-ai născut cândva pe mine.

 

Tot adâncul înălțat în spuma unui singur val

Ne-a lepădat din pântec, revărsându-ne pe mal.

 

Azi, încă rătăcitor în rând cu străbunii mei,

Văd apa plutind pe duh, în suflete de atei.

 

Tot ce ne-ai lăsat din tine, pe lângă lacrimi sărate,

E speranța că odată, cu trupuri evaporate,

Preschimbați în abur dulce și-nălțați până la cer,

Ne vom întoarce prin ploaie în adâncul tău mister.

 

De ne vei mai primi acasă, acoperiți de al tău val,

Te rog, Marea noastră, Mamă, nu ne mai revărsa pe mal.

 

Despre Cer(ebrum)

 

Fiecare dintre noi avem un cer

pe care zburăm 

cufundați în lumină și întuneric.

 

Fiecare avem o stea

ce cade sau urcă.

Depinde cât ne sunt de neastâmpărați ochii

să-și pună dorințe.

 

Fiecare avem câte un crater pe lună 

înspre care înălțăm rugăciuni... 

poate ne va înghiți cândva dorințele rămase în aer.

Dar unii avem craterul 

tocmai pe fața nevăzută a lunii, 

așa că nu îl nimerim niciodată

cu rugile noastre.

 

Fiecare avem câte un Soare. 

E acolo, dar nu îl putem privi

decât cu teama de a fi ultimul lucru

pe care îl vom vedea.

 

Fiecare avem câte un nor

pe care plutim.

Asta până când ne dam seama că

totul e doar abur 

și atunci cădem

...cu puțin noroc,

pe un alt nor.

 

Fiecare avem o planetă a noastră,

nu una pe care să o stăpânim ori să o legăm, 

ci una în jurul căreia să gravităm.

***

Iar înspre miez de noapte,

toată eternitatea cerurilor, 

mai cuprinde în întunericul ei,

din când în când, 

şi artificii –

minuni efemere

ce luptă, cu întreg Cosmosul, 

pentru un loc de cinste 

pe retina noastră

 

Tulburarea apei

 

Scufundat în apă

am început să strig 

pentru toate abominațiile ce le-am întâlnit

în lumea oamenilor.

Clătinând apa 

dinprejuru-mi

s-a rupt.

M-am născut

fără glas.

 

În timp ce creșteam 

mi-am întors privirea spre mare.

Toată fremăta.

„Oare apa se tulbură neîncetat în mare 

pentru că viețuitoarele din ea 

își urlă și ele durerea?”

 

Apoi, îmbătrânind, m-am uitat spre cer:

„Dar urletele de suferință ale oamenilor, 

tulbură și ele

apele îngerilor?”

 

Curând după aceea 

am murit.  

 

Clepsidre

 

Marea a născut nisipul,

iar timpul l-a înghițit.

 

Ce i-a scăpat lui

printre dinți

am adunat noi

în clepsidre.

 

Învârtindu-le

ne închipuim

titani

până când

cioburile clepsidrelor

sparte de străbuni

ne vor tăia

picioarele.

 

În căderea noastră,

vom sfărâma clepsidre 

și vom presăra cioburi

pentru cei ce vin.

 

Liniștii căminului meu

(un poem în trei ființări)

 

... bunicului meu

 

Liniștea nopții naște lătratul câinilor.

Aerul nemișcat țese fantoma trecutului

 

pe care inima

îl mai bate încă.

Apa trece, pietrele... se sfarmă,

copacii se uscă, iar câinii mor

Eu îmbătrânesc

dar Timpul rămâne pe loc

parcă toate sunt măsura lui și nu el al tuturor.

Într-o asemenea liniște m-aș putea odihni o veșnicie.

 

Dar asemeni lătratului câinilor,

și odihna mea

se sfarmă în zorii zilei.

 

***

 

În noaptea aceasta, liniștea e spartă de lătratul câinilor.

 

Se adună în cor și

sfarmă tăcerea în mii de bucăți.

Aplecându-mă să le adun

văd reflectate

în cioburi

amintirile ce-mi dau afară

printre riduri.

Mă cufund într-una

până dimineață când mă voi trezi

 

încă tânăr.

În vacarmul zilei

uit

liniștea spartă

ce sună a acasă

 

***

 

De-ai vrea să mă mângâi vreodată cu ceva,

Rogu-te, ia liniștea nopții așa cum o auzeam

de la fereastra mea de-acasă.

 

Așază-mi-o pe timpanul spart de zgomotul vremii.

Pe tot pământul doar el mai poate înțelege

 

o asemenea amintire.

Ca un june

în freamătul bâlciului

uit aceste înțelesuri

până în zilele de pe urmă.

 

Vesper

 

Un horn, o iederă și câteva stele

cu gândul alunec senil printre ele

eu cel ce sunt și cel care am fost

numesc astăzi „casă” un biet adăpost.

 

Îmi amintesc totul, dar am uitat de mine

încă sper în sensul: dinspre rău spre bine.

Pescărușii zboară în grupuri solitare,

de-aș mai fi iar tânăr aș vrea să mor la mare.

 

Este încă noapte, ziua se ascunde.

Aș vrea să mai trăiesc, însă până unde?

E liniște afară, e tăcut în casă

mâine vom muri... dar cui crezi că-i pasă?

 

 

 

 

Eternă apăsare

In Memoriam Emil Cioran

 

Tot ce-ar fi putut să fie

se unește pentru o clipă

într-un bolovan ce cade

peste frânta mea aripă.

 

Sub strivirea asta rece

și nepăsătoare-a vremii

îmi duc traiul alergând

într-o cursă fără premii.

 

Slova veche

 

În slova prăfuită

a eternei povești

ne-am săpat

pe rând

propriile chipuri.

 

Am pecetluit cartea

așezând-o sub osul sacru

al timpului.

 

Copii noștri au dezgropat-o

și au început să venereze

Litera – dumnezeu, pe care,

la rândul lor și-au adăugat

propriile chipuri

ca moștenire

pentru cei ce le vor urma.