Candidaturi la „Zbor de vineri“

Nr. 1a

despre blândețea văii în care m-am născut

scriu cu coarnele boilor înjugați

la cântece de leagăn

duioase cum aburii din glasul manei

condensându-i

devin picături amare

în cupa iubirii dintre ea și dealul mierii

care îmi purta copilăria pe umeri

Nr. 1b

fetele din satul meu

aveau părul negru și lung

până la brazdele vieții

de sub care își luau zborul

cântece de ciocârlii

și-l ungeau cu gaz lampant

ca să-ntrețină vioaie

arderea din mințile feciorilor

ale lor erau fitile

aprinse cu fire de busuioc

frecate

pe catranul premonițiilor

 

Nr. 2a

zălog  

și mă dau zăpezilor zălog 

toamna mea începe să mă doară 

ochiul meu de tine e olog 

lupi de gheață nu mai știu să moară 

nu sunt sănii, doar un cânt tăcut 

încălzește noaptea și pereții 

în odaia-ngustă câini asmut 

și în geamul șubred bat profeții 

și mă dau zăpezilor zălog 

vor mugi de-albastru plopi de ceară 

vântul puhav, palid și milog 

va întinde foamea de afară 

cum visez că trec colindători 

doar stihii ce-și încălzesc popasul 

fie-mi iarna asta câmp cu flori 

și în tine să mă bată ceasul!

Nr. 2b

cât mi-e toamnă, eu… 

 

tu nu-ți dai seama cât mi-e toamnă, eu 

voi colinda septembrii ca și cum 

m-am întâlnit cu bunul Dumnezeu 

și mi-am zidit durerea în alun 

tu nu-ți dai seama cât mi-e toamnă, eu 

am obosit de-atâta ruginiu 

cum duci cu tine tot ce e al meu 

cum port în suflet tot ce-aș vrea să-ți fiu 

tu nu-ți dai seama cum mi-e toamnă, tu 

cum strângi pe uliți vise de zlătari 

și cum învăț când mi se spune nu 

să trec prin slove ca prin lăutari 

ce cântă trist ca de sfârșit de vreme 

tu nu-ți dai seama cât mi-e toamnă, noi 

cum ocolim și mâna de poeme 

cât din tristeți s-or naște alte ploi 

tu nu-ți dai seama cât mi-e toamnă, eu… 

 

Nr. 3a

Voyage au bout de la nuit

orașul se pregătește de somn

gara fluvială cască alene

vasele dorm demult

de zeci de ani la cheiuri

peste fluviu pădurea doarme și ea

ținând în brațe stolurile de ciori

 

e o noapte căzută pe gânduri

ca și poetul

 

păzim împreună secundele

să nu cadă din pat

 

dormiți vă rog!

 

Nr. 3b

printre umbre

 

când se intersectau

păreau oameni

oameni care vorbeau,

zâmbeau, fluierau, strigau

 

la despărțire deveneau umbre,

amintiri, desene șterse

din memorie

 

suntem doar linii cenușii acum

doar timpul și spațiul

doar timp și spațiu

străbătut de două umbre

 

undeva, la marginea dimensiunilor,

el, fluviul – dungă șerpuită

printre dorințe și refulări

 

ca șerpii

cade iubirea din noi

ca pielea din care alții

vor face poșete de lux

 

suntem umbre și tare am vrea

să fim oameni

 

Nr. 4a

Frumoasa sihastră

 

Mi-e dor de frumoasa sihastră

Cu râsul șuvoi, cristalin,

Ochi verzi, profunzime măiastră,

Icoanei din ea să mă-nchin.

 

Mi-e dor de o toamnă-arămie

Cu must și miros de gutui,

De-a frunzelor grea simfonie,

De trupul tău dulce-amărui.

 

Mi-e dor de un ceai înspre seară

La ceas tăinuit, de taifas,

Sorbit la un fum de țigară,

De clipe de-alint și popas.

 

Mi-e dor de duminica noastră

Trăirea din noi e dar sfânt,

Să fim ca o floare în glastră:

Tu ramul, eu rodnic pământ.

 

Femeie, lucrare cerească,

Mi-ești soare sub ploi, vânt sau ger,

A inimii mele fereastră,

În vremuri cu iz efemer.

 

În lumea haină, precară,

Iubirile trec fumegând,

Etern îți voi fi primăvară,

În trup, în visare, în gând.

 

Nr. 4b

Vatra părintească

 

Mă-ntorc la vatra părintească,

Nu mă așteaptă „nime“-n prag,

Cei dragi sunt „detașați“ departe

La Dumnezeu, pe alt meleag.

 

Pășesc pe vechea ulicioară

Înconjurat de umbre vechi,

Se plimbă Cel de Sus prin mine,

Împărățind stele-perechi.

 

Turla bisericii-n depărtare,

Presară-n cuget har ceresc,

Dascălii mei din vechea școală

Cu pașii de slove mă-nsoțesc.

 

Chiot de fete, jos în luncă,

Sub „Bursucău“, pe „Hora“-n vii,

Maci roșii-mi sângerează-n tâmple,

Săruturi dragi de păpădii.

 

Mă cheamă Mureșul prealinul,

Curgând alene, drag și sfânt,

Să-mi îmbăiez copilăria,

Cărări de soare, brazi, pământ.

 

Bunii mei dragi m-așteaptă-n poartă,

Cu iz de basm și busuioc,

Au viscol și nepoți în plete,

Așteaptă veșnici alt soroc.

 

Îl văd pe tata prin grădină

Împovărat de griji și rând,

Pe mama străjuind lumină,

Culcându-se cu mine-n gând.

 

Ciotârna casei e căzută

Iar locu-mi pare-așa pustiu,

Mă-ntorc să reclădesc trecutul

Acum, cât nu e prea târziu.

 

Adie iz din alte vremuri,

De mere dulci și nepătruns,

Stau lucruri bătrânești în casă,

Așteaptă blânde un răspuns.

 

Fără odihnă sau zăbavă

Voi reclădi pridvorul vechi,

Meticulos, fără de grabă,

Învăț de meșteșug străvechi.

 

M-așteaptă coasa roasă-n șură,

Iarba-n ogradă-i până-n brâu,

Lipsit de griji și cu măsură,

Voi umple corlița cu grâu.

 

La ceas de taină după muncă,

Ca bunii mei voi hodini,

Un cor melodios de greieri

M-a încânta spre zori de zi.

 

Cândva, pleca-voi mai departe,

La rându-mi „detașat“ și eu...

Mă-ntorc la vatra părintească

Pășind sfios... Cu Dumnezeu.

 

Nr. 5a

O zburare la ceri

 

Pe când te trezești din somnul

Ce te-a adormit, dormire,

Ai să vezi prima privire

Dăruită de la Domnul!

 

Îți dai trupul la o parte,

Ca pe-o plapumă de piatră,

Sufletul să aibă toată

Libertatea scrisă-n carte!

 

Mă ridic și eu, de parcă

Voi fi singurul pe lume

Ce vâslește la o barcă

Fără trup, suflet și nume.

 

Și mă prind în gheare aripi,

Luntrea mea despică ceriul –

Paserile sunt drumarii

Care pietruiesc misterul!

 

În văzduh, fără de semeni,

Fără toți prin ceri zburând –

Ceriul este un pământ

Zburător din vreme-n vreme!

 

Mă desfăt cu-aripa ființei!

Ehehei, nor și lumină!

Carnea mi-i de duhul plină,

Peste râpa suferinței!

 

Nr. 5b

Despărțirea de Stelu

 

Dacă vezi într-o ogradă,

Hăt, departe,-n fundul curții,

Mai în dos, să nu se vadă,

Rămășițele căruții,

 

Să te-oprești, să strigi la poartă,

Numai să n-atingi pociumpul

Care ține ușa spartă

Să nu îți strivească trupul!

 

Va veni, încet, găzdoiul,

Așa-i mersul, așa-i felul,

Ridicat de pe gunoiul

Calului pe nume Stelu!

 

Pe ceglăul de căruță

Te îndeamnă să ședeți

Și te-ntreabă –„Mătăluță

Cum de-ai vint?“, zâmbind isteț!

 

Tu, sfios, uscat ți-i glasul,

Graiul tău a amuțit!

– „Moșule, care-a fost pasul,

De cal cum te-ai despărțit?“

 

Parcă ai tăiat în două

Ceriul de deasupra frunții,

Ochii fulgeră și plouă

Pe catapeteasma curții!

 

– „Mă, cochile,-a fost odată

Un cal și-o căruță-n curte –

A făcut-o lăudată

Stelu meu cu stea în frunte!

 

Lumea însă-și țese torsul

Și mereu pe dos se-ntoarce!

Calul nu-și avea folosul,

N-am avut cu el ce face!

 

Am chemat plângând geambașii,

L-au luat legat de lese!

De atunci zdreliți mi-s pașii

Și-n genunchi pe lângă iesle!

 

Despre cruda despărțire

Numai irima mea știe –

E-un piron de răstignire,

N-o să ți-l împlânt și ție.

 

Dimineață, până-n seară,

Noapte scursă-n zorii zilei,

Carnea, ochii-mi lăcrămează,

Chiar și umbra mea, cochile!

 

De rămâi aici sub lună

Și privești la Carul Mare,

Vezi cum Stelu meu adună

Toate iepele stelare

 

Și le-aleargă prin ogradă,

Ehehei, bolundă viață,

Doar o dată să-și mai vadă

Ieslea lui fără verdeață!“

 

Astfel, stai fecior cuminte,

Cu bătrânul pe ceglău,

Stelu îți aduce-aminte

De cer și de Dumnezău!

 

GLOSSAR

pociump=țăruș

ceglău= rudă de lemn care leagă lateralele carului

.........................................................................................................

Nr. 6a

Nu te grăbi...

 

Nu te grăbi să vii...

nu mi-am desăvârșit tristețea

din ochii cerbului am sorbit

înainte să-l atingă glonțul vânătorului

inima lui o simt în mine alergând

ca o potcoavă neastâmpărată de timp,

din ochii păsării prinsă

în colții de lup am băut

urletul lui victorios scutură

pădurea de frunze.

O auzi? S-a mutat într-o gutuie

parfumul ei umple cărările pe unde au umblat urșii

le urmez cum un drumeț rătăcit acul busolei

o ploaie de vară strigă în urma mea

un balon cu iluzii verzi apărut ca din senin

în miez de iarnă mă trece prin urechile iadului

o lună rotundă și roșiatică

e gata să explodeze deasupra noastră

în plină secetă de timp

de iubire/ de ape

de atâția greieri câți au urcat și au rămas

să cânte stelelor serenade.

Îi auzi? Pentru tine înconjoară o dată

și încă o dată planeta

ca niște orbi care se tem să treacă

neînsoțiți strada

pentru tine o mare duioasă și calmă se odihnește

la țărmul meu de om împăcat cu soarta

pentru tine soarele coboară direct în ceașca

de cafea pe care o sorb în fiecare zi

la aceeași oră exactă

pentru tine gândurile stârnesc

o furtună de fluturi

în fântânile lumii

și n-o pot ascunde.

Nu te grăbi...

Mai am de îmblânzit un tăiș de coasă

și toate lucrurile prin care te respir

înainte să-ți scriu că te aștept

ca pe un domn

să vii.

 

Nr. 6b

Blamata cădere în doi

 

Octombrie trece prea iute

cu fructele coapte-n calești.

Miroase a vin acrișor și-a ispită.

Miroase a mere de țară, domnești.

 

Pe coapsă-mi nechează iar luna,

fă-ți timp mai des s-o privești.

Mai des lasă-ți să lunece mâna.

Mai des c-un sărut s-o sfințești.

 

Pierduți în al nopții așternut

toamnei să-i stingem văpaia.

Cu trupurile desprinse de lut

să umplem de Rai și odaia.

 

Sfințească-se iadul cu noi

cei care îndurăm fericirea

fără să gustăm pe îndelete

blamata cădere în doi.

 

Nr. 7a

Joc 

 

De mică, am visat să merg pe valul apei înspumat,               

S-adun în ochi mișcarea lui și reflectarea cerului,

Să simt răcoare-i la picioare,

            Să simt că-ntregul corp mă doare.

 

              Și într-o zi…

 

Priveam la droaia de copii care cântau voios, săreau

Și pietricele zvârlite departe, pe mal adunau

                     Erau zeci, sute și mii

                     și albe și negre, maro, cenușii,

Dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate și sfere

Venind de departe, vorbind de alte ere.

 

                     ***

 

M-am aplecat și-am strâns și eu…

Le-am așezat chiar la uscat,

Le-am ridicat și m-am jucat

Zvârlind în sus pe rând, mereu,

Una, două, trei, patru… dar au picat

Din nou în praf. S-au murdărit!

Și-atunci iarăși am pornit

Pe prundul aspru să găsesc

Doar pietre albe, negre, maro și cenușii…

 

                    ***

 

Trecut-au anii…Te-ntâlnii pe malul apei argintii

Eram ca doi îndrăgostiți, ce-nlănțuiți 

Mergeam încet, călcând ușor,

Nisipul ridicând în zbor,

Dar, deodată am simțit intrând în tălpi

prundișul galben-cenușiu,

Și am strigat, ca și atunci când pietricele azvârleam

În apa în care mă scăldam;

Înnebunită am țipat: Sunteți aici? Nu m-ați uitat? 

 

…………………………………………………..

 

Le-am strâns apoi pe toate-n mâini

albe și negre, maro și cenușii,

Dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate și sfere,

Venind de departe, vorbind de alte ere.

 

            ***

Strângeam, strângeam și trupul mi-l simțeam 

Plin de fiori și de durere…

Dar nu țipam; ci iar strângeam,

Mai tare, tot mai tare vream…

 

            ***

Și sângele simțeam că-mi fierbe,

Ceream ceva și nu știam

Că-n mâini s-a plămădit durere și plăcere,

Și pietrele-mi intrau în piele iar

            sângele curgea șuvoi…

Iar mâinile lipsite de viață și moi

            se  desfăcură încet, pe rând, 

            ca și o vorbă dintr-un gând.

Pe degete, sângele-mi făcuse inele

            iar ele, sfintele pietricele,

Dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate și sfere

Venind de departe, vorbind de alte ere,

Nu mai erau: albe, negre, maro, cenușii

Ci roșu aprins, cu pete aurii

Și-n mâini parcă aveam zeci, sute, făclii.

 

***

Pioasă, genunchii i-am pus pe pământ

Și ochii și fața și gura-mi rosteau în cuvânt

            „Ce-amarnică-i truda!…

Dar, iar am plecat pe malul apei înspumat

Pietricele s-adun: albe și negre, maro, cenușii

Să le dau strălucirea, să le fac roșii-aurii….    

 

Nr.7b

Viața  și  moartea

           

În zori, când soarele cu șoapte se răsfrânge,

lumina cu steluțe pitește-n ea ivirea…

Suav parfum de roze mărturisind iubirea

și, în tăcute vise, chemarea i se frânge…

 

Lumina cu steluțe pitește-n ea ivirea…

Clipa străvezie ca amintirea trece.

Și, în tăcute vise, chemarea lor se frânge…

Pământul reînvie ca dintr-o lume rece.

 

Clipa străvezie ca amintirea trece,

cu gânduri grele, crengi de cais s-apleacă,

pământul reînvie ca dintr-o lume rece,

să le adune-n vise ce vin, trăiesc și pleacă.

 

Cu gânduri grele, crengi de cais s-apleacă,

îmbrățișând pământul cu amăgiri deșarte,

să le adune-n vise ce vin, trăiesc și pleacă...

Tot ce a fost viață și-i neatins de moarte.

 

Nr. 8a

Aer

 

Nimic nu are aer,

totul e o trudă contra lui Isus,

contra crucificaților care așteaptă aer.

nu le mai rămâne decât un strigăt,

aer, aer pentru o viață întreagă

în care urci și cobori,

cobori și urci geocentric.

Mihail, ochii tăi negri nu au loc să cuprindă lumea, ci doar să cucerească privirile celor ce cad în

mâine,

mâinile care mai ieri se rătăceau

în greșelile lui Pilat;

asemenea unui resuscitat care caută și astăzi o gura din aerul lui Isus

și nu-i găsește decât sarcofagul gol

în care o lume caută umiliți în amonte.

 

Nr. 8b 

Poem la miez noapte

 

Doamne, nu-i vina mea

că te-ai născut din mâinile ucigașului Nero.

eu sunt mic, iar ca să fiu mare

îmi trebuie barba ta;

și totuși sunt acel ceva care te rupe de realitate,

te aruncă într-un vid.

Între noi prostii și Iuda nu e niciun drum de ales.

Drumul celor sinucigași pătrund în purgatoarele tunuri,

pătrund în sufletul nevinovat al Siberiei.

Doamne, nu e vina mea că te-am părăsit azi noapte,

până dimineața mă sugrumau păsările tale de metal;

(„nu ai să le ceri nimic celor ce mor?”)

 

Și nu uita că sunt mai frumos decât tine,

și decât derbedeii ăia care te înconjoară din înaltul Succubus.

 

Nr.9a

Glossă

Către nopțile durerii și iubirea călătoare

Înălțați-vă dorința gândurilor voastre multe;

Nu e vreme să petreceți, ci e timp de închinare

Pentru cei ce vor să creadă, pentru alții să asculte.

Înotând prin astă viață, nu mai căutați popasul

Bravilor ce vor să iasă din această lume crudă.

Odihnindu-vă o clipă, le veți auzi și glasul...?

Cine vrea să-i mai priceapă, cine să îi mai audă?

 

Întrebându-și conștiința care nu e prea departe,

Cea lumină căutată de atâția ani încoace

Unde să o rătăcească? Dacă astăzi nu se-mparte,

Unde vor ajunge „strâmbii”? Nu vedeți ce vi se coace,

Ascunzând câtă durere vi se-ntinde drept pomană?

Să vă întristați, să cereți? Suferiți fără-ncetare

Între limbile străine și plăcerea lor spontană,

Către nopțile durerii și iubirea călătoare.

 

Veți ajunge să culegeți, încă, flori de păpădie

Îngropându-le în ape, sufocându-vă dorința.

Rătăciți pe unde orbii spre lumină se mlădie,

Afundați-vă în biblii pentru-a regăsi credința,

Dați de veste altor semeni ce nu au căderi, nici vine

De a-și asculta stăpânii, trâmbițând a lor inculte

Legi prin care-ar vrea să fure și apoi să vă dezbine.

Înălțați-vă dorința gândurilor voastre, multe!

 

Să vă-ntoarceți iar la Domnul! Doar la El găsi-veți milă,

Numai El vă poate spune ce să faceți mai departe!

Bateți drumurile vieții, prefăceți-vă-n acvilă

Toți, să nu vă fie teamă de veți rătăci spre moarte...

Dacă nu veți pune Țara înaintea-nstrăinării

Nevoiți să puneți fapta pentru-acela ce nu are,

Reveniți la voi acasă amintind de valul mării;

Nu e vreme să petreceți, ci e timp de închinare!

 

Mai timid la începuturi, dar, apoi, trecând la fapte

Sugrumați ce nu vă place, rupeți sforile minciunii,

Nu dormiți, pentru că somnul nu vă dă miere și lapte

Cum dorit-ați mai ′nainte... Vă vor spune câte unii

Că nu merită efortul, că zadarnic vă supuneți

Altor mentori redutabili ai ideilor oculte;

Explicați ce nu se poate înțelege și le spuneți

Pentru cei ce vor să creadă, pentru alții să asculte...

 

Moștenit-ați vitejie, sacrificii și visare,

Nu v-ascundeți după gânduri, ci ieșiți din văgăună

Pentru a-l salva pe Sfântul și-al lovi pe cel ce sare

Să vă sfâșie credința! Vestea asta cum vă sună?

Reveniți la vatra voastră, îngrijiți-vă copiii –

Zestrea ce v-a dat-o Domnul... Întindeți-vă doar pasul

Și pășiți spre-a voastre țeluri pentru morți și pentru viii,

Înotând prin astă viață... Nu mai căutați popasul!

 

Voi, aceia ce rămâneți, îndrăzneții sau iobagii,

Amintiți-vă de Umbra celuia ce vă purtară

Prin păduri sau în câmpie, ascunzându-vă desagii

Pentru-a nu lăsa noi biruri prădătorilor de țară.

Adunați-vă ca leii, atacați fără a cere

Și lăsați-vă izbânda celui ce vă este rudă;

Dacă vreți să nu vă pierdeți, dăruiți-le putere

Bravilor ce vor să iasă din această lume crudă...

 

Încă așteptați îndemnul unora ce stau în umbră,

Încă rătăciți pe unde caii vor să-i însoțească,

Lăsând urmele să piară, dar o altă noapte sumbră

Să rămână-n mintea voastră, să devină iarăși iască?

Cum de vă întoarceți, încă, trupurile ostenite

Să vă fie pângărite tânguirile și ceasul?

Rămânând cu frica-n sânge și privirile smerite,

Odihnindu-vă o clipă, le veți auzi și glasul?

 

Strângeți inime curate, pregătiți-vă de pândă,

Urmăriți în orice noapte liliecii ce nu zboară;

Vreți să știți ce vi se-ntâmplă, care e a lor osândă,

Câtă vreme vă umbrit-au, cât și cum, furând din țară?

Zilnic, ei mai vor să iasă, căutând să se răzbune,

Să vă ceară zeciuiala pentru-a voastră, multă, trudă,

Ascunzându-se-n trecutul ce-l aveți din vieți străbune;

Cine vrea să-i mai priceapă, cine să îi mai audă...?

 

Cine vrea să-i mai priceapă, cine să îi mai audă...?

Odihnindu-vă o clipă, le veți auzi și glasul

Bravilor ce vor să iasă din această lume crudă?

Înotând prin astă viață, căutând numai popasul

Pentru cei ce vor să creadă, pentru alții să asculte,

Nu e vreme să petreceți, ci e timp de închinare;

Înălțați-vă dorința gândurilor voastre multe

Către nopțile durerii și iubirea călătoare...

 

Nr. 9b

Eminesciană

 

Trece vara… lumea trece, adâncindu-se în gânduri

Și eu trec la fel ca dânsa, păstorind câteva rânduri;

Tu, din timp în timp, îți sprijini fruntea tainic irizată

Între norii altor ere și ideea ce îmbată…

 

Rătăcind aceste versuri care vor să mă distrugă

Îmi aluneci între visuri, împlinind o fostă rugă.

Te retragi în câte pagini mai dorești să se citească

Despre ultimele-mi clipe, când îmi căutai în iască

 

Urmele acestor zile și nefasta întâmplare

Ce rămas-au mult în urmă, dar abia acum mă doare.

Voi înscăuna o vreme, mi se va mai spune, încă,

Tot ce va rămâne după rătăcirea mea adâncă.

 

Vă veți întreba pe unde să-mi dați drumul către stele,

Alergând de-acolo-ncoace numai printre cele rele?

Dar… ascuns între năvoade, voi rămâne o iscoadă

Adormită în durere, nedorind să mi se vadă

 

Ultimele aste versuri răsădite între plopii

Arși de doruri și de soare, de lumine și de popii

Ce se-nghesuie să pună lumânări pe-a mele mane…

Nu știu unde rătăci-voi, nu știu cât îmi mai rămâne

 

Din această viață tristă, spre mărita viață goală

De atâta necredință. Știu… veți sparge înc-o oală!

Eu – plecat la cele sfinte, nedorind să intru-n Carte,

Voi… rămâne-veți aceeași – umbre ale vieții moarte.

 

Vă mai las și noaptea asta s-o petreceți în tăcere, 

Rămânându-vă în spirit și atuncea când veți cere

Ultim gest de împăcare cu visările din mine.

Dar, acum… luați aminte! Va veni un „nu știu cine”

 

Să întrebe: „cine sunteți? Ce mirări vă poartă roba?,

Unde vă petreceți timpul?, de ce să mai bateți toba 

Că m-am dus?” Mă voi întoarce… printre alte zecimale

Și vă voi găsi asemeni – niște… biete animale…

 

Nr.10a

 

Știu că sunt prea obosit

 

Știu că sunt prea obosit

ca să-mi mai pun asemenea întrebări

condiția socială nu mă interesează

numismatica e o artă care mă depășește

din ce în ce mai multe lucruri 

mă lasă rece

oare în singurătatea mea

încap și aceste gesturi convulsive

ale celor care mor pe un țărm străin

nimeni nu-și aude vocea

în acest gol pe care-l experimentăm cu toții

în culmea extazului

cu floarea nebuniei la butonieră

o ușă deschisă încetează de-a mai fi o soluție

de ce

de ce

rămânem mereu în anticamera manipulării

cu pălăria trasă pe ochi

cu ochii închiși peste imaginea unei livezi în derivă

e bine că urșii cutreieră încă șoselele lumii

că păsările duc peste tot

alfabetul acesta pe care-l repetăm în fiecare zi

o plantă gigantică va crește în plină iarnă

spărgând tavanul trecând prin palmele copiilor noștri

memoria și prosperitatea merg mână în mână

vom detesta în continuare ipocrizia și sertarele goale

aceste piei de șarpe abandonate în urmă

aluviuni impuse în contextul oxidant al destructurării

Știu că sunt prea obosit

ca să mai număr în gând globulele albe rănile tale impare

aceeași condiție socială ca o plapumă vulnerabilă

sub care dinții noștri clănțăne ca niște baionete ruginite

lăcuste și iepuri în avanposturile unei dimineți fără trecut

în saltul acela lung

interminabil

spre nicăieri

 

Nr. 10b

Încă nu

 

Cândva

râul acesta

și aura care-l înconjoară

ca o pânză de păianjen

chipul celui care pleacă

și

câmpiile nesfârșite

vocile unui pământ nevăzut

acolo

în adânc

flacăra și cifrul zborului

gândul și memoria

evadarea și ficțiunea

da

ficțiunea

să lași în urmă grăuntele fierbinte al disperării

onomatopeea tristă a spicelor inefabile

sfidând pliul convulsiv al realității

tu rămâi

tu rămâi

nimeni nu recunoaște lașitatea retragerii

elanul aspru al banchizelor fără trecut

fără orizont

aceeași singurătate recognoscibilă în gestul cu care treci strada

în alinierea blândă a norilor sub un azimut întunecat

continuitate și discontinuitate

când diminețile au adevărul lor

și tu deschizi o ușă

și crezi că ai ajuns

dar încă nu

...........................................................................

Nr 11 a

A fost și este

 

Prin triunghiuri de poveste

– încărcate de lumină – 

Îmi adorm ușor, senină

fruntea. Cu „a fost“ și „este“.

 

Ocolișuri încurcate

Îmi tocesc la coate mâna…

Până trece săptămâna,

Mi le lași în dar pe toate!

 

Te sărut ca pe-o secundă

Îmi vopsești albe-așternuturi

Cu cutremure și fluturi!

Te secund precum o umbră

 

Îți pornesc de sub picioare

Văl portocaliu pe piele

Ești o toată încăpere

Și-o albastră de culoare...

 

Mâini se-nghesuie să cânte

Pe-ale sufletului clape

Printre sunete de ape

Curbe de finețuri frânte 

 

Îndoite de plăcere

– Ca un semn de întrebare –

Pântece rotunde-n zare

Se acoperă în miere

 

Vântul altă treabă n-are

Și îmi cântă la ureche

Bariton fără pereche 

Roșu-aprins de încântare...

 

Te iubesc atât de simplu,

Cum surâsul de sub gene

Cum plimbări în parc, alene

Cum cerneala de pe timbru...

  

Dintre toți și dintr-o dată,

Cu porniri firești și dese

Cu-a iubi și cu a țese,

Te-am ales pe tine, fată!

 

Nr. 11b

Alegorie ludică, conjugată imperfect la timpul prezent 

 

Iubita mea din fire de căpăstru ros,

Îmi întorci lumea. De pe față, e acum pe dos.

Din umeri și din unghiuri mângâiate,

Din alte lumi pe cer aliniate,

Din cochilii și scoici cu limba mută

Îmi râde gura: „Nu vorbi! Ascultă!“

 

Îmi tremur gleznele scobind cărări de tine,

Albastrul are gust de călimară

Cu fundu’n sus dorită, și cam goală,

Așa cum mintea mea minte te ține!

 

Și îți sădesc copaci cu vene multe.

Cu văi adânci și verzi de încântare,

Cu leacuri de descânt și supărare, 

Cu mulți de vino și puțini de du-te,

 

Cu inimi care bat un jazz sălbatec,

Așa cum niciodată ascultate...

Cu toboșari nebuni, cu bețe sparte, 

Și mâini care se scaldă în jăratec

 

Cu ochi de dor ce-nțeapă geana nopții,

Cărări aprinse cu miros de iele

Cu rădăcini în cer, podea de stele,

Pe care vor să ni le fure hoții

 

Îmi fac răbdarea ruda mea mai mare!

Îmi șterg timpanele pe pinteni de zăpadă

Mi-i părul alb, iar fruntea de paradă,

Iar șoldurile salt-a sărbătoare!

 

Iubita mea din fire de căpăstru ros,

Îmi întorci lumea. De pe dos i-acum pe față.

Te-nvăț. Și duh din tine mă învață

Să nu mai tai!

Și să încep să cos!

 

Nr. 12a

Spusele nespuse

 

Vorbește-mi de tine s-aud despre noi!

Sub streașina zilei tăcerea se-adună;

Curând se va face de galbene ploi

Și noaptea-și va duce lipsirea de lună.

 

Mai spune-mi de rana din fierul curbat

Să pot să mai aflu ceva despre tine!

Va crește grea iarbă pe drumul umblat,

Mai cred în zidire albite ruine?

 

Vorbește-mi, vorbește-mi de noi, să mai știu 

Și eu despre „cum“ despre „ce“ despre „sigur“,

Mai spune-mi de vremea din ceasul târziu,

Sau despre aproapele omului singur.

 

Mai spune-mi ceva... dar mai bine să taci –

Tăcerea mai ține de vorbă mistere –

În Valea Umbririi, sub lujeri de maci,

Lipim în jăratec bucăți de inele..

 

Nr. 12b

Cu un vârf de suflet

 

Frâng un vreasc de îndoială din împrejmuirea zilei

Și-l arunc în vatra rece, să îl ard, spre nimicire;

Îmi beau ceaiul de gutuie-ntins de mâna seacă-a milei

Scotocind adâncul minții... Doar de tine aflu știre!

 

Simt pe buzele de iască răsuflarea ta fierbinte,

În curbura palmei mele chipul tău prinde contur...

Brațul dezmierdării tale ce se-aplecă să-mi alinte

Trupul – foc de așteptare – să-l alung, nu mă îndur!

 

Și mi te cuprind frenetic într-un ritm de poezie,

Te îndemn să-asculți bătaia ce se chinuie sub stern,

Dar o simte doar întinsul alb al foii de hârtie

Unde, cu un vârf de suflet, ne-ajungându-te, te-aștern...

Nr.13a (în afara concursului)

Nr. 13b (în afara concursului)

Nr.14a

sub asediu

 

Păziți poetul acestei cetăți sub asediu,

ascundeți-l în clopot

și îmbrăcați-l în hainele noastre cele mai scumpe

să știe lumea cine suntem, sub ropot

el va scrie despre lucrurile noastre mărunte.

 

Păziți poetul acestei cetăți sub asediu,

el va povesti primăveri și rochițe,

despre cântecele și brațele noastre,

despre nimic de preț, va scrie foițe

în egală măsură, va ști să găsească remediu

 

Păziți poetul acestei cetăți sub asediu,

cum îl știm istoriei noastre-i va pune fundițe

și credinței noastre flori de câmp în cosițe

el va vorbi lumii în egală măsură

despre cum ne-am iubit, despre ură.

 

Nr. 14b

kak i pacemu?

 

... cum? când cu greutate se ține lumea frumoasă,

când bătrânul rocker cântă răgușit despre dragoste,

când trăim toate formele ei, sora își îngrijește

de fratele risipitor pe patul de spital,

un copil mângâie un animal să nu-i mai fie frică,

un străin cumpără un bilet de autocar altuia

să ajungă acasă, să nu mai doarmă-n parc, în spaime,

de ce toate cântecele de leagăn sunt perfecte?

cum? când iubitul aleargă cu iubita în brațe spre Urgențe,

când Olena lucrează pe linie punându-și mâinile subțiri

printre șuruburi, cabluri, mașinării stranii,

gândindu-se la poarta verde de-acasă, la școală,

când ai cu cine te-nțelege în toate limbile pământului

doar din cinste și din dragoste, cum de-i moartă-n nămol

Irina? femeia cu unghiile roșii,

mame cu copiii în brațe găsite-ntr-un scrum,

cum? când cu mare greutate se ține lumea frumoasă,

cum? și de ce nu pică mort din picioare cel care-i cauza

acestor grozăvii? cum de vântul dimineții văratec

nu-i schimbă-n cap gândurile?

Nr.15a

* * *

Te-aștept cu o frunză și-o cupă cu vin,

Silabe mocnite șoptindu-ți din ușă,

Deschide-mă nopții și fă-mă suspin,

Învie-mi misterul ascuns în cenușă.

 

Mai adu-mi ofrande și cazi în genunchi,

aud cum îți geme iubirea prin vene,

Ia-mi părul în palmă și strânge-l mănunchi

Și scrie-mi pe pielea arzândă catrene

 

Septembrie-și cheamă satirii la joc,

Dezmățul pădurii îmi bubuie-n coaste,

Te strig siderată destin sau noroc

Și timpul, zâmbind, s-a oprit să ne-adaste.

 

Iubite, e toamnă, și tu mi-ai promis.

Te-aștept cu o frunză. Avem paradis. 

 

Nr. 15b

* * *

 

Trecutul îmi bate la poartă

Să-ntrebe de ce am plecat,

Deși o minciună deșartă

Dormise cu mine în pat.

 

Trecutul mă strigă pe nume,

Cu glasul cumva serios

De parcă nu-i vremea de glume

Și timpul e brusc prețios.

 

Trecutul îmi cere tributuri,

În nopți de asceză ascuns,

Din tristul morman de rebuturi

Încearcă să facă răspuns.

 

Trecutul pleca-va pe scuturi,

E mort. Am plătit de ajuns.

 

Nr.16a

așa este nu te iubesc

 

însă restul vieții aș vrea să mi-l petrec cu tine

să facem schimb de fluturi și de planete norocoase

să te întreb cam cât mi-ar trebui să ajung până la cea mai strălucitoare stea

și tu să-mi răspunzi râzând... ani lumină

nu, nu te iubesc însă când te doare ceva mă doare și pe mine

și uite așa suntem doi bolnavi ai sorții

care refuză orice formă de tratament

pentru că știm că Dumnezeu ne-a dat pământului unși cu toate alifiile

nu, nu am cum să te iubesc când tot gândul meu te înconjoară

cred că am înfășurat galaxii de când energia mea non materia mea

nebunia mea a creat un giulgiu pentru a te ține al meu

pentru că dincolo de trup dincolo de tot ce văd și simt e bucățica aceea

pe care nu o văd și uneori nu o simt dar știu că e acolo, ceva îmi spune

că e acolo iar sufletul meu resuscitat a mia oară crede pentru că nu

poate și nu știe altfel

el crede că iubirea în cuvinte e o porcărie

o lașitate o scăpare un act de egoism

daaa, nu te iubesc în cuvinte și nici măcar în fapte

te iubesc în tăcere

în tăcerea asta dureroasă în care și tu și eu ne-am făcut culcuș

 

Nr. 16b

clepsidră

 

se topesc ghețarii iubitule

încălzirea globală e doar un subiect tabu

îmi spui că vei pleca la țară să cultivi liniște

pe pământul din deal de siret unde vara

se aud motoarele avioanelor de la sute de kilometri

odată mi-ai prins un fluture și l-ai așezat pe-o floare

doar să-l surprind macro și tu știi cât de tare m-am bucurat

știu mi-ai arătat întinderea nopții cu alaiul ei de stele

țin minte că inventam noi zodii lungiți pe capotă

iar luciul apei depăna povești cu zâne și feți frumoși

noi ascultam cu toți porii ființei

la un moment dat am fost convinși că noi eram

cei mai iubiți dintre pământeni

cred că acolo ne-am și îndrăgostit

de la atâta liniște ne-am auzit inimile bătând

se topesc ghețarii iubitule și noi nu facem nimic

 

Nr. 17a

Prin lume se întâmplă lucruri 

 

Eu dorm în șosetele mele de bumbac,

în pătura mea de învelit urși,

privesc cum pleacă berzele, rândunelele, ori

alte păsări,

aud cum se colorează frunzele și foșnesc

a necuprins,

cum latră câinii la bețivul satului

de picioarele căruia s-au legat toate cârtițele

neputințelor…

 

Prin lume se întâmplă lucruri!

Pe sfori subțiri, adevărul e tot un acrobat

începător,

lașii fug cu avioane de ultimă generație,

se moare între frontierele nimănui,

suflete pustii

detonează-n lumină religia bunei cuviințe,

între Rugăciune și Dumnezeu e o pasăre, 

o pasăre ca un fulger mare și alb.

 

Prin lume se întâmplă lucruri,

departe de liniștea ta, de somnul tău, calm,

de șosetele și grădina ta, din care, încet,

pleacă păsările, și frunzele, iarba și vântul, 

spre alte tării cu iubiri 

crucificate.

Nr.17b

Într-o zi

 

Mamele mor,

și tații mor.

Bunicii, prietenii,

rudele, cunoștințele, amicii,

nu neapărat în această ordine.

 

În jurul tău

se face un gol,

un gol imens

cât un hău din Tibet

despre care

ai citit pe undeva, 

într-o teorie conspiraționistă,

un gol, cât urma lăsată după testarea

noilor arme nucleare.

 

La nimic nu se pricepe omul mai bine 

decât 

se pricepe la distrugere;

a lumii lui

a lui însuși.

 

O vreme plângi. Mult!

Mult, mult și greu

până când,

ajung la mal toate corăbiile.

 

În ploile tale

nu vrei să ucizi marinari.

Tu știi.

În sare nu crește nimic.

Cu toții au iubit iarba,

au fost cu tine la un moment dat,

la semănat de vise,

la crescut de speranțe...

În cerul și pământul din inima ta sunt toți, și,

pentru că, tu n-ai uitat nicio poveste,

ei sunt vii, în viul fiecărui  

răsărit!

 

Nr. 18a

A nins cu floare de cireș 

 

A nins cu floare de cireș, 

pe urmele pașilor tăi grăbiți, 

privesc cum tot plutesc 

spre aștrii, în derivă. 

O clipă Căii Lactee i se-nchină,

apoi, se pierd ca noctambulii 

ce-și lasă amintiri, ca urme 

în floarea de cireș, acoperite. 

Te regăsești în ram,

încerci să rupi tăcerea

la ora cea târzie 

în palma unei mâini străine. 

Plictisit te ridică, tu, ram, te scuturi!

Zdrențuită floare, în cădere

te-așterni pe răni, alini dureri, 

străbați cărări ale credinței.

Tu, floare de cireș! 

Ți-ai risipit petalele-n cuvinte.

Apune soarele în cana de cafea.

Rămas acolo-n fereastră,

privesc la floarea de cireș. 

Cu tâmpla, geamul rece ating,

se aud roți de metal rostogolindu-se 

pe cărări presărate cu cioburi de vise. 

Acum însă e abia miezul nopții 

simt  arcul semilunii,  îmi săgetează pieptul 

sub care port a inimii iubire. 

 

Nr. 18b

Atâta dor 

 

Sub seninul cer albastru

Îți văd chipul tău frumos cum aleargă,

– Uite-l zboară!

Către brațe ce-l ador.

 

Numai dor, lacrimi, durere...

Sunt acum în viața mea.

Cât de dor îmi e iubito

Să te pot îmbrățișa...

 

Te privesc iubire pură

Cum alergi în calea mea,

Cu aceiași pași, în zbor

Eu mă îndrept spre tine; dor.

 

Ne-ntâlnim ne îmbrățișăm

Buzele rostesc cuvinte

Banca aceea din penumbră

Ne îndeamnă la iubire.

 

Stăm la umbra răcoroasă

A copacilor din parc...

Patru ochi se iau la ceartă

Privirile îi împac.

 

După clipe de tăcere...

Buzele rostesc cuvinte,

Ochii tăi ce-s rupți din aștrii

Cer o pace în iubire.

 

Sub același cer senin

Luminat acum de stele,

Părăsim banca din umbră

Doar un vis... câtă durere!

 

Nr.19a

# Zorile

au trecut pe lângă mine zorile Lui Dumnezeu
aveau lanțuri la picioare și la mâini cuie mereu
se mutau din cer în lume zorile mergeau acasă
eu pe drum ana mireasă

a trecut pe lângă stea altă nuntă mama mea
apoi steaua s-a tot dus de la cer un pic mai sus
până când și tu plecată niciodată măritată

se întuneca în semne prima noastră depărtare
îngerii în loc de aripi aveau mâini aveau picioare
numai tu parcă din toți aprindeai cu vii la morți

au trecut pe lângă mine zorile Lui Dumnezeu
aveau lanțuri la picioare și la mâini cuie mereu
se mutau din cer în lume zorile mergeau acasă
eu pe drum ana mireasă

a cui ești am întrebat prima zare-a zorilor
ea tăcând sorbea din ploaie apa sărbătorilor
venea setea să numească altă sete s-o trăiască

rând pe rând zorile toate au fost bine numărate
unele fără perechi au fost puse la priveghi
altele la haine vechi
Îmbrăca Domnul cu ele
toate frigurile mele

Nr. 19b
# KATERINO roaga-te pentru mine

scrie în pravda că ninge de mâine
și că pâinea se dă din nou pe cartelă
că morții vor fi îngropați în oglindă
că sfinții vor fi puși la turelă
scrie-n ziar câte-n lună și-n stele
caut chirie printre inele

scrie în pravda că nimeni nu scapă
că vin apele mari și că setea usucă
sângele nu mai curge se îneacă în apă
DUMNEZEU e rănit este pus pe o targă
– unde să-l ducem cine îl cară
nu îl lăsați din nou pe DOMNUL să piară

Ah! ce surghiun ce siberii se-arată
se îngrămădesc licurici pe la porți
de parcă lumina la vii și la morți
o împărțeau între ei altădată

bombele cad dintr-odată postum
groparii adorm și ei săpând în oglindă
DUMNEZEU se întoarce pe drum
să le iasă cu plin și să-i prindă
să îi prindă pe toți pân-la unul
până vine din urmă CRĂCIUNUL

scrie în pravda că moartea este ca o mireasă
katerino! roagă-te pentru mine
sufletul se întoarce acasă

scrie în pravda că nunta s-a amânat
și că mirele a fost condamnat
să nu plângi mamă
sufletul se întoarce acasă
doar atunci când moartea este ca o mireasă

 

Nr. 20a

lasă noaptea asta...

lasă noaptea asta las-o să plece

nu vezi că respiră ca o căprioară pierdută în troiene

are un ochi negru și unul albastru

poate se va rătăci în somn

ori lasă-mi-o la un colț de stradă

se va întoarce negreșit

mâine dimineață te voi trezi să bem o cafea la nisip

cu soarele pe umăr

vom învăța marea să cânte

să plângă

să râdă

să danseze

să ceară

știu în adâncuri un pian și trandafiri acvatici

legenda spune că sunt iubiri înecate de dor

să le dezlegăm lanțurile

peste câteva zile va fi potop

vom înota prin apă vie unul în pieptul celuilalt

vom îmbrăca fulgere în cămăși noi le vom hrăni cu silabe sălbatice

iar noaptea asta

noaptea asta se va furișa după orașul

ars de lumină

 

Nr. 20b

Scrii cu dreapta mea

 

Ce complice ți-ai ales, fereastra căreia îi povestisem

cum ne-am împărțit drumurile,

cum praful din linia de start avea aromă de trandafiri sălbatici,

mă asculta hipnotizată, uneori mă servea cu o cafea,

alteori deschidea un atlas și-mi spunea să mă pitesc unde vreau eu

numai să-mi fie bine,

cu ea am împăturit inima într-un ștergar de vară și l-am cusut la colțuri.

Odată am îmbrăcat-o în roșu, am trimis-o în lumea aia

despre care îi tot vorbisem,

mi-a spus că te-a zărit pe un țărm, te-a salutat, i-ai făcut cu ochiul.

Sigur era el? Am întrebat-o,

mi-a răspuns evaziv, își ștergea lacrimile, se îndrăgostise de tine.

Auzi?! Să fii gelos pe o fereastră că are ochii mai albaștri decât speranțele tale

 

e sinucidere curată,

e ca și cum ai alerga pe cuie, îți spun ție că tot ești aici!

Dar ai trișat-o, ai intrat în cerneala mea, oh, mai știi

când venea refluxul și ne dădea de gol?!

Mai am și acum îmbrățișarea aceea de mai, hoață de nu se poate,

și perseverentă...

Mi-ai prins dreapta și scrii, scrii cu dreapta mea,

scrii ca și cum ai fi singur pe o insulă vulcanică

și trimiți S. O. S.-uri pe mare,

venele noastre au devenit râuri, sângele se revarsă într-un fior necunoscut,

liniștea se plimbă cu mâinile la spate,

mă scutur de mine și râd,

pe umăr mi se așază o pasăre, de câte ori am văzut-o,

de câte ori am ascultat-o și tot mi-e dragă,

uneori îi cad notele în iarbă, îmi trebuie zile întregi să le așez pe portativ,

în sfârșit,

fereastra s-a închis, tu ai rămas prizonier aici,

acu’ ce mă fac cu tine?

Nr. 21a

Elegie de toamnǎ

 

Eu am să mor ȋn fiecare ploaie

Puțin câte puțin, IREPETABIL,

În timp ce toamna trece prin odaie

Din ce în ce mai mult, IREPARABIL,

 

Se lasă greu pomeții ei pe geamuri!...

De-atâta frig, nici sufletul nu-l văd,

Mai împietrește uneori sub ramuri

Sub talpa ei, magnificu-i prăpăd,

 

Năluca ei prin cameră îmi trece,

Îi recunosc parfumul și tresar,

Și greu se-ncumetă sǎ plece

Balada ei cu vers de chihlimbar!

 

Existǎ-n ea ceva INEXPLICABIL

Și-acel ceva mǎ face s-o iubesc…

Ȋn modul ei de-a fi, INEGALABIL,

Mǎ pierd ȋn stropii ei ce mǎ prostesc,

 

Noi am semnat un act de toleranță:

Atȃta timp cȃt încǎ o aud,

Sǎ-i las și mȃine, cheile pe cleanțǎ,

Chiar dacǎ preșul de la ușǎ este crud…

 

Și chiar de stǎm la masǎ amȃndouǎ

Cu ochii pironiți ȋn felinare,

EA – sǎ mǎ cumpere cȃnd plouǎ,

EU – sǎ o vȃnd pe cȃteva parale,

 

Ne suportǎm pe rȃnd, IMPARDONABIL,

Un strop mai pierde ea, o moarte, eu

Și-atunci cȃnd ne vom consuma, PROBABIL,

Ne vor uni tǎcerile ȋn curcubeu…

 

Nr.21b

Zadarnicie

 

De cȃte ori sǎ te mai pierd, iubite?

Sunt morile de vȃnt, sub cer, pȃrjol!…

M-am risipit ȋn lanurile pustiite

Sub țipătul cu care-am invocat pământul gol…

 

De câte ori sǎ te mai strig, în noapte?

Plânsetul meu mai spală zorii uneori,

Îmi sângerează buzele atât de coapte,

Ca macii care-i umflă vântul, sub comori…

 

De câte ori să mai alung furtuna?...

Știu pe de rost scenariile dramelor din cer…

Și dintre toate ploile ce cad, niciuna

Nu-ntoarce capul, sǎ-mi răsufle-n piept, când pier…

 

Nr. 22a

Dragostea spectrala

 

Dimineața iară și iară,

Hainele își recapătă trupul

Pierdut la ruleta de seară.

Gândurile reci se opun, 

Inimile se întâlnesc

Întrebări îmi mai pun…

Până când e normal să iubesc?

Fulgere în priviri,

Ceață în viețile noastre

Cuvinte de dor să adun

Mai suave și din ce în ce 

Mai albastre.

Arată-mi ce să mai fac, 

Spune ce să mai spun

Dragostea ta spectrală

Să o întorc de pe drum.

 

Nr.22b

Sărutul 

 

Sărutul dezinvolt aseară s-a-ntâmplat, 

Pecetluind ascunsa tomnatica dorință 

Și un surâs matur  pe loc m-a tulburat, 

Făgăduind tacit surplus de-ngăduință. 

 

Fosforescente inimi la porți de suflet bat

Cu senectute, calm și poate stăruință, 

De câte ori te-ndepărtezi, constat 

Că te doresc cu-ntreaga mea ființă!

 

Nr.23a

Bursa valorilor

I
Au înnebunit de tot
Și nu pot să mai suport
Adevăruri mutilate-n jurul meu
Femei siliconate
Aleargă după notorietate
Iar leul cântărește tot mai greu.
Am doar un suflet, nu-i de vânzare
Aici oricum i-au pus haștag „nefericit“
Acum se vinde doar ceea ce pare
Ce vezi contează, restul e nimic...

II
Dacă sunt orb, surd și tac,
Și-i las să-mi spună ce sa fac
Să știu prea multe n-are nici un rost
Să nu fiu prea, nici foarte-foarte
Dacă vreau să ajung cât mai departe
Ei îmi schimbă toată viața într-un cont
Am doar un suflet, n-are valoare
La bursă am haștag „nefericit“
Acum se vinde doar ceea ce pare
Doar dacă ai exiști, în rest nu ești nimic...

 

Nr. 23b

Noaptea

I
Noaptea se lasă in jurul meu
Mi-e dor de tine și tare mi-e greu
Mergem eu și cu mine într-un lan de pustiu
Sunt oameni pe stradă, dar niciunul nu-i viu.

II
Femei ușoare mă ademenesc
Vând un gram de iubire pe un pat de hotel.
Animale bipede pândesc după colț,
Un câine latră, altul urlă a mort.

III
Noaptea se lasă peste praful din drum
Fauna nopții stăpânește acum
Umbre de ură schimbate la față,
Vor să-mi ia tot ce am ca să mă scape de greață.

 

Nr. 24a

Exitus

 

Cu spini-n suflet și cu regrete reci, 

Trăiesc printre atâtea făpturi seci…

Scăpând de durere, o să pot să înfloresc 

Și voi învăța cum să mă iubesc.

 

Plânge cimitirul și-mi așteaptă prezența

Și îmi îmbrățișează cu nuferi dulci indiferența…

Acum curg din mine doar calmante,

Iar el le înghite una câte una și mă îneacă în vinuri spumante.

 

Sicriu-i albastru ca sângele meu…

Zboară sufletul într-alt muzeu.

Pământ rece plin de roze

M-așteaptă jos să hrănesc psihoze.

 

Nr. 24b

Secetă

 

Și-mi gust de pe degete realitatea...

Ruminația îmi mănâncă mintea.

Setea e ca moartea,

Iar visul e sorgintea.

 

Oscilez și-mi pierd picioarele-n cer…

Am acaparat toată căldura 

Și-aud un puternic fulger,

Dar toată inima mi-a secat-o temperatura.

 

Urlu, fug, mă împiedic și țip,

Iar pieptul mi se agită și se varsă.

Caut mierea printre crengile de argint, 

Dar toată carnea din mine-i stoarsă...

 

Nr. 25a

Visasem

 

iarăși joaca

Patul plin de cordele

Curcubeul copilăriei

Numai iarba

Pat nupțial al verilor

Un preludiu repetat

După care tresăream

De singurătate

 

Nr. 25 b

Viscol

 

Simt crivățul cum șuieră prin mine,

Adăpostiți-vă, cât mai curând

O sabie se va opri în față-mi,

Fă-mi, loc, mă cheamă, chiar de nu am rând!

 

Mă-ngheață viscolul ce nu-mi este prieten,

Am rezistat de-a lungul anilor,

Nedreaptă luptă și pierd prin abandon,

Voi ocoli și vrajba banilor!

 

Mă luminează pașnica ninsoare,

Și raza soarelui o simt divin!

Culeg euforia din visare,

Aș sta, dar plec la zei să mă închin!

 

Mai urc o treaptă, poate și-ultima,

Îmi port povara cu mândrie!

Poate nici n-am dorit să scap de ea,

A fost iubire?... Numai datorie!

 

Nr. 26a

Fluture hoinar

 

mulți fluturi încap

în spațiile libere din cap

o patimă le frânge aripile casante

ținute de nervurile-pliante

creierul le citește pe rând drepturile

scrise și-nscrise pe file zdrențuite

de presate plante

unul dintre fluturi a evadat

s-a rătăcit, spre inimă a deviat

fluturele hoinar zburdă cât poate

în aerul meu rarefiat

se zvârcolește ca un pește pe uscat

un fluture împătimit de zbor

răvășit de curentul sălbatic interior

a căzut ca un înger răzvrătit

mi s-a împlântat în inimă – tăiș

de învelișul ei cleios s-a prins pieziș

s-a-mpotmolit în sângele vâscos

zbor compromis, zvâcnet nervos...

 

Nr. 26b

Cuib de pernă

 

noaptea se-ntinde palidă și ternă

în întuneric se afundă

păru-și îngroapă într-un cuib de pernă

urechea tace și ascultă

liniștea ticăindă care stă pe ouă

gata să se spargă în două

bătând din aripi la primul tic-tac

o pasăre nouă țâșnește din cap

curg zdrențe din fâșiile de pene

smulse de-un oftat

ca dintr-un palton

căptușit cu vatelină

astăzi demodat

în cuib cald și bine

parametrii de conservare

testează respirația

mențin inspirația

la cote volatile...

 

Nr. 27a

Cine sunt ?!...

 

M-ai întrebat de câteva ori cine sunt?...

Sunt frunza tristă, singură, bătută de vânt

În Cetate, spălată de ploi și arsă de soare

Frunza ce sfârșește toamna, călcată-n picioare.

 

Sunt copacul făcut din carne, sânge, oase și apă.

Sunt fântâna adâncă unde poate să-ncapă

Toți norii din care plouă cu lacrimile mele

Acum când iubirea ta e pulbere fină de stele

 

Așternută peste zidul tăcerii ridicat între noi.

Sunt lupul alb alungat, ce s-ar întoarce-napoi,

Leul care poartă-n coamă multă singurătate

Amestecată cu petalele trandafirului, astăzi uscate.

 

Sunt condorul care zilnic și-a dorit să zboare

Numai lângă tine, într-o continuă splendoare

Dar aripile-mi sunt frânte și visele destrămate

Prin nisipul din suflet, rătăcit în pustietate.

 

Sunt cel care voia de pe tâmple să-i scuturi zăpada

Florilor de cireș, și să te plimbe prin livada

Unde zilnic bucuria să-ți joace-n priviri

Iar tristețile noastre să fi rămas amintiri.

 

Sunt frunză, copac, fântână, lup, leu și condor

Prin anotimpurile toate, ca și tine, biet călător

Cu inima frântă, mistuită de dor și pe margini ciobită.

Sunt tristețea neștearsă, uitată-ntr-o ramă prafuită. 

 

Nr. 27b

Absență temporară

 

Prin ce iarnă am trecut...

țurțuri grei atârnau la ferestre

zăpada îngropase orașul.

Din altă lume cădeau ninsorile-ntruna

când ne-am întâlnit printre

fulgii cuvintelor ce ne topeau de emoție. 

 

Zilnic

mă întrebai despre peregrinările mele 

dacă am fost la Polul-Nord și la Polul-Sud

dacă am văzut sănii trase de câini

ori pinguini în fracuri de sărbătoare

și cine mă atacă prin jungla urbană.

 

Nopțile...

în nopțile noastre adevărate

privesc ochii tăi, părul tău

prin care-mi plimb degetele

părul tău care știe să îngâne apele mării.

Și trupul tău sărutat de mine

centimetru cu centimetru

miroase a rozmarin înflorit.

 

Astăzi

tăcerea ta îmi pune iar întrebări

în timp ce mă uit la tine

ca la o primejdie

prin care trec cu mâinile goale.

Astăzi îți voi spune

mai puține lucruri ca ieri

voi încerca să te mint și tu să crezi

că sunt un om fericit.

 

In rest, 

nimic n-am să uit

din tot ce trăiesc lângă tine

și spaima că mâine-ai să pleci

O acopăr cu zăpada

Din iarna prin care am trecut. 

 

Acum când scriu

îmi curge sufletul pe hârtie

din palmele mele se revarsă jăratic 

și tâmplele mi se scutură de fluturii 

culeși în nopțile de insomnii

așteptându-te să vii peste șapte vieți

când sufletu-mi o să-ntâlnească

sufletul care mi-e drag

întrupat în trunchi de copac

și-al meu în frunzele care să-i țină de cald.

 

Nr. 28

Liniștii căminului meu

(un poem în trei ființări)

 

...bunicului meu

 

Liniștea nopții naște lătratul câinilor.

Aerul nemișcat țese fantoma trecutului

 

pe care inima

îl mai bate încă.

Apa trece, pietrele... se sfarmă,

copacii se uscă, iar câinii mor

Eu îmbătrânesc

dar Timpul rămâne pe loc

parcă toate sunt măsura lui și nu el al tuturor.

Într-o asemenea liniște m-aș putea odihni o veșnicie.

 

Dar asemeni lătratului câinilor,

și odihna mea

se sfarmă în zorii zilei.

***

În noaptea aceasta, liniștea e spartă de lătratul câinilor.

 

Se adună în cor și

sfarmă tăcerea în mii de bucăți.

Aplecându-mă să le adun

văd reflectate

în cioburi

amintirile ce-mi dau afară

printre riduri.

Mă cufund într-una

până dimineață când mă voi trezi

 

încă tânăr.

În vacarmul zilei

uit

liniștea spartă

ce sună a acasă

 

***

De-ai vrea să mă mângâi vreodată cu ceva,

Rogu-te, ia liniștea nopții așa cum o auzeam

de la fereastra mea de-acasă.

 

Așază-mi-o pe timpanul spart de zgomotul vremii.

Pe tot pământul doar el mai poate înțelege

 

o asemenea amintire.

Ca un june

în freamătul bâlciului

uit aceste înțelesuri

până în zilele de pe urmă.

 

Nr. 28b

Vesper

 

Un horn, o iederă și câteva stele

cu gândul alunec senil printre ele

eu cel ce sunt și cel care am fost

numesc astăzi „casă” un biet adăpost.

 

Îmi amintesc totul, dar am uitat de mine

încă sper în sensul: dinspre rău spre bine.

Pescărușii zboară în grupuri solitare,

de-aș mai fi iar tânăr aș vrea să mor la mare.

 

Este încă noapte, ziua se ascunde.

Aș vrea să mai trăiesc, însă până unde?

E liniște afară, e tăcut în casă

mâine vom muri... dar cui crezi că-i pasă?

 

Nr. 29

ca-n cer

 

călugărul întinerit de lacrimile filtrate cu un rinichi nou

rostește a 77-a oară „cu doctorii trebuie să ai răbdare“ 

la telefonul unde vorbește fără restricție 

cu mama 

născută să-i aline

frica de a călca cu metanii, cu oasele rugăciunilor, cu tălpile văzătoare de foc,

demonul sălășluit în sufletul

biciuit, ars și pironit

de carnea neîmblânzită a unei lumi bolnave.

„cu doctorii trebuie să ai răbdare“ 

răspund 

pereții zugrăviți de aurele mici ale celor mari, de aurele mari ale celor mici,

ferestrele traversate de privirile îngemănate ale celor îngenuncheați și liberi,

aerul impregnat cu gândul ascuțit al așteptării, cu amprenta papucilor de plastic, cu parfumul estompat de sângele bisturiului,

și inimile metamorfozate

în pasăre, șarpe, mâl, copac, sunet, 

rugându-se ca omul îmbrăcat cu îngerul în halat alb

să nu mai spună nici întunericului ascuns în ochi

că vom muri ca-n cer...

nici mamei, nici mamei, nici mameeeeei.

 

Nr 29b

fabulație

 

în prima zi de libertate cuvintele poartă măști 

în parcuri, piețe și magazine

inimi împing din piept oameni

plini, alungiți și goi

pe ecranul computerizat al zilei 

femei îmbujorate de griji poartă

flori 

roșii, rotunde și vii

spre casele zugrăvite cu pereții impari ai dragostei

bărbați cu cărucioare asigurate de hrană

numără morțile scanate de virus

într-un timp ireal

copiii vorbesc neîntrerupt 

cu telefoanele animalelor de pluș, cu vocile pierdute ale bunicilor, cu aripile știute ale îngerilor nevăzuți

despre suflete updatate, emoții neconfigurate, școală fabricată on-line

în prima zi de libertate

doar tinerii

îmbrățișați în fluturi sărută printre plete câmpul deschis

știind că oamenii împing în piept gânduri

de apă, pâine, ulei, carne,

smulg câte-o petală din amintirile 

vii, rotunde și roșii

abandonate pe treptele bisericilor pline de sfinți ce așteaptă

ca după atâtea nopți cu mâncare,

femeile, bărbații și oamenii

să-și ostoiască setea cu o lacrimă